Elevul Ghiţă a jucat fotbal în curtea şcolii

Elevul Ghiţă a jucat fotbal în curtea şcolii

Ghiţă Mureşan a primit echipa „Adevărul“ la sediul „Summer Camp 2011“ din Bucureşti

Cel mai de succes baschetbalist român mărturiseşte că în adolescenţă avea haine „câte încăpeau într-o geantă“. Înainte de a începe sportul de performanţă a schiat şi a jucat „fotbal de cartier“.

Într-o dimineaţă fierbinte de vară, cu 30 de grade Celsius la  ora 9, zeci de copii băteau mingea de baschet în parcarea unui mare centru comercial din Capitală. Unii aruncă la coş, alţii fac exerciţii: bat cu fiecare mână câte o minge, încercând să păstreze acelaşi ritm. Sosirea lui Ghiţă Mureşan, motivul care-i adunase într-un singur loc, îi face pe cei mai stângaci să piardă orice simţ de coordonare. Printre mingi săltând singure şi puşti care se înghesuie să-i fie cât mai aproape, uriaşul şi-a făcut loc către perimetrul unde urma să facă fotografii, aşteptând răbdător ca toate grupele de copii să i se aşeze în preajmă şi reluând poza, pentru ca o fetiţă, care întârziase, să nu înceapă să plângă. Amintindu-şi jocurile copilăriei, Ghiţă spune că fără sport educaţia nu e completă.

„Adevărul": Aţi fost întotdeauna cel mai înalt copil din clasă?

Ghiţă Mureşan: Da' cum să nu! Şcoala am făcut-o lângă casă, în comuna Triteni, din judeţul Cluj. Iar în clasa a VIII-a am plecat la Cluj. Copiii nu m-au necăjit prea mult din această pricină şi, oricum, toate astea erau departe de mine (zâmbeşte). Şi dacă m-a atins vreodată, a fost doar pe moment.

Dar de sport cum v-aţi apropiat? Aţi început direct cu baschetul, ori aţi jucat, ca mai toţi băieţii, şi ceva fotbal în curtea şcolii?

Am jucat puţin fotbal „de cartier", „de maidan". Nu eram eu foarte bun, dar îmi plăcea mult fotbalul şi îmi plăcea să joc cu prietenii. Dar şi mai mult, cred, îmi plăcea să schiez şi datul cu sania pe deal, lângă casă. Oricum, în România, în anii '80, cred că erau cu totul vreo două pârtii amenajate, iar eu nu puteam ajunge la ele. Dar ca să schiezi ai nevoie de o pantă, atât, nu ai nevoie de pârtii specializate pentru coborâre, sau pentru slalom. Oricum, n-am putut să practic sporturile astea decât până am început baschetul, pentru că, după aceea n-am mai avut timp. Eram tot timpul prins în antrenamente, sau în cantonamente, meciuri şi turnee de baschet... În plus, nici nu voiam să mă accidentez! Tot timpul am încercat să am grijă de mine, ca să pot intra în terenul de baschet cât mai mult.

„Big“ Ghiţă Mureşan a făcut poze cu fiecare grupă de copii în parte, acceptând să repete fotografiile dacă lipsea vreunul dintre micii sportivi Fotografii: Lucian muntean



V-a rămas şi vreun profesor în minte din acea perioadă?

Da, a fost o dirigintă, o profesoară de franceză. Pe timpul ăla, sportivii erau luaţi de la clasă ca să poată juca în turnee, sau pentru echipa naţională, cu scutire de la Ministerul Învăţământului, cum era pe atunci. Şi doamna asta profesoară de franceză, care avea o atitudine foarte prietenoasă, foarte caldă, faţă de elevi, mi-a dat un sfat de mi-a rămas în minte. Mi-a spus să fac tot ce pot să citesc cât mai mult, ca să mă pot exprima bine şi să mă pot reprezenta. Să pot răspunde la întrebări, atunci când urma să dau un interviu (zâmbeşte).

La liceu cum a fost?

În toată perioada asta făceam sport şi era o vârstă la care se legau prietenii şi din lumea sportului, şi din afara ei. Dar eram şi foarte mult plecat: mai toată vara, în fiecare vară, cu echipa naţională. De fapt, eram plecat în mai toate vacanţele în cantonament: fie cu echipa de club, fie cu cea naţională. Tot timpul eram cu bagajul pregătit. Şi vă mai spun ceva: aveam doar atâtea haine câte încăpeau într-o geantă. Aveam o geantă tip sport, cu care mergeam peste tot. Şi la lot, şi în cantonament, peste tot. Eventual, când plecam mai mult timp şi se mai adunau lucruri (fie echipament, fie haine pe care le cumpăram la faţa locului), mai luam şi o geantă extra, mai mică.

Site-urile sportive va prezintă ca fiind un produs al universităţii din Cluj. Ce specializare aţi urmat?

De fapt, n-am mai apucat să termin facultatea, aşa că mai contează acum ? Nu mai contează! Sportul de performanţă m-a determinat să plec din ţară încă de la începutul anilor '90. Alegerea a fost de fapt aşa: să stau acasă să termin şcoala sau să plec să joc profesionist. Şi am plecat, la Pau-Orthez, în Franţa, de unde mi-am început cariera, şi într-un fel şi viaţa cu adevărat.



Ştiaţi deja să vorbiţi în engleză când aţi ajuns în Statele Unite ?

Ştiam să spun „Good morning" (Bună dimineaţa), „Hello" (Salut) şi cam atât. N-a fost uşor  să mă mă duc acolo fără cunosc limba, dar ştiam sută la sută că o s-o învăţ. Nu ştiu dacă era o ambiţie, o dorinţă, sau pur şi simplu nevoia. Dar ştiam foarte sigur că aveam să învăţ limba engleză.

Cât timp v-a luat?

În prima etapă, imediat după ce am ajuns, am avut un translator. Dar să ştiţi că nu mi-a fost dificil să comunic cu antrenorul şi cu ceilalţi jucători, pentru că baschetul are aceeaşi limbă, o limbă internaţională. Au fost, într-adevăr, câteva lucruri mai subtile sau mai complicate pentru care aveam nevoie de translator. Dar în general, nu... Şi în Franţa jucasem mai ales alături de jucători americani aşa că limba folosită în terenul de baschet o ştiam! Aveam un antrenament din acest punct de vedere, mai ales că mă uitam la toate meciurile de baschet din NBA (n.r. - campionatul nord-american de baschet profesionist) care erau difuzate pe canalele franceze de televiziune. Aşa am învăţat foarte mult din limbaj. Iar translatorul a fost aşa, mai mult doar în caz de necesitate, „just in case". Dar s-a întâmplat şi să înţeleg mai mult decât translatorul...

Mulţi români, mai ales tineri, se gândesc în această perioadă cu dificultăţi economice, să emigreze. Din experienţa dumneavoastră: cât contează cunoaşterea unei limbi străine?

Depinde unde locuieşti şi cu cine socializezi. Poate să nu aibă niciun fel de importanţă! Depinde şi ce vrei de la viaţă: dacă vrei să stai departe de internet, nu vrei să ţii legătura cu prea mulţi oameni, nu are cine ştie ce importanţă. Dar dacă vrei să navighezi fără probleme pe net, să citeşti ştiri, te interesează ce se mai întâmplă în lume, dacă vrei să călătoreşti, dacă vrei să-ţi faci prieteni printre oameni care nu vorbesc limba română, este foarte important! Personal, am o convingere: cu cât ştii mai multe limbi, cu atât eşti mai deştept!

Organizaţi deja de câţiva ani aceste întâlniri cu copii din România, în care ei învaţă baschet, iar prezenţa dumneavoastră, este evident, le sporeşte entuziasmul şi dorinţa de a se remarca. Aveţi de gând să creaţi ceva mai permanent?

Ştiţi ce cred eu? Că nu trebuie să te uiţi prea mult în urmă, la ceea ce-o fost, dar nici prea departe în viitor la ce va urma. Ce-o fost a trecut, sunt lucruri care uneori nici nu mai contează în viaţă!  Cel mai important e ce se întâmplă acum şi ce va fi mâine. Dacă ne gândim deja la ce va fi poimâine, e tot o pierdere de timp, pentru că uităm de ziua de astăzi. Când jucam în NBA, nu mă gândeam la al treilea meci care urma, ci numai la ultimul jucat, sau la antrenamentul în care eram, şi la următorul.

Cât de important e sportul în educaţie?

Părerea mea este că orele de educaţie fizică de la noi sunt de fapt ore de recreere. Pentru că nu se ţine seama de diferenţele dintre copii, care pot fi mari uneori, iar asta înseamnă că nu poţi să-i angrenezi pe toţi în acelaşi lucru. Ce pot ei face, cu toţii? Alergări sau alte forme de atletism, dar mai niciun sport de echipă! Ca să ai sport în şcoală nu-ţi trebuie resurse nemăsurate. Ci e nevoie doar de program şi de dorinţa de a folosi ceea ce există.

Ce soluţie propuneţi dumneavoastră?

Eu cred puternic în forţa sportului de a educa! Există o diferenţă uriaşă între educaţia de tip militar şi cea din plăcere. În America a fost făcut un studiu printre copiii care au un program normal şi o grupă de copii care dimineaţa, înainte de cursuri, era pusă să alerge să maxim. Dar ştiţi ce înseamnă la maxim? Alergau până ce dădeau tot ce aveau mai bun din ei. Ei au fost cei care şi-au îmbunăţit cel mai mult şi notele din şcoală! Sportul dezvoltă nu doar un corp frumos, ci ne ajută şi să ne dezvoltăm mintea! Contează foarte mult şi ce fel de energie ai! Iar din sport îţi tragi puterea de a te concentra pe obiectivele personale, la ce predă profesorul... Eu ştiu din momentul în care cunosc un copil dacă face sport sau nu. Cei care fac un sport se uită la mine când vorbesc cu ei, se prezintă singuri, au curaj! Cei care nu fac sport se uită pe tavan, se plictisesc repede, nu pot fi atenţi, se gândesc la alte lucruri!

„Copiii trebuie să facă sport pe sezoane"

Un sfat pentru părinţi: de ce e bine să-şi dea copiii la sport?

Sigur că primul beneficiu e sănătatea lor: cresc mult mai armonios, nu neapărat mai înalţi, dar sigur mai sănătoşi! Eu am lucrat pentru un program de introducere a sportului în şcolile din Senegal. Oficialii acestei ţări recunosc faptul că ei au nevoie de un sistem mai bun decât ce aveau ei şi să caute unul care s-ar potrivi ţării lor. Au luat modelul american, pentru că era studiat de zeci de ani, pentru că era gata pus la punct, au fost tot felul de argumente. Nici ei nu aveau săli de sport sau prea mulţi bani, dar au copiat un sistem bine pus la punct şi au acceptat să folosească ceea ce aveau! Dacă vrem să avem o ţară sănătoasă şi nişte copii deştepţi, dacă vrem lideri cu caracter, fair-play, e obligatoriu să avem sport în şcoli! Nu e nevoie să facă un singur sport, spun asta pentru că am observat o tendinţă, ca un copil să facă un sigur sport, din care se şi retrage la un moment dat. Copiii trebuie să facă sport pe sezoane: de afară, de interior, de vară, de iarnă... Ştiaţi, de pildă, că 85% din directorii generali ai marilor companii din America au făcut sporturi de echipă în liceu?

Copiii s-au jucat cu mingea de baschet ore întregi

În State există o tradiţie importantă din acest punct de vedere...

Sigur, şi tot sportul este responsabil pentru întărirea relaţiilor dintre părinţi şi şcoală. Chiar dacă în mod normal nu ar veni să vadă ce fac copiii lor la clasă, vin să-i vadă la meciuri şi atunci socializează şi cu profesorii, dar şi cu alţi părinţi. În plus, sportul este întotdeauna un subiect bun de spart gheaţa, de a comunica, de a te împrieteni cu alţi oameni. Astăzi, sunt invitat la tot felul de reuniuni, ca fost sportiv, iar acolo stau de vorbă cu tot felul de oameni de afaceri, preşedinţi de companii importante. Ştiţi care este subiectul comun al tuturor acestor acestor oameni? Sportul! Toţi au făcut câte ceva, fie că e vorba de baseball, fotbal american, hochei, baschet!

Băieţii dumneavoastră, George şi Victor, ce sporturi fac?

Eu îi consider foarte deştepţi pe băieţii mei. Şi întotdeauna mi-a plăcut să-i las pe ei să aleagă ceea ce vor să facă. Nu răspund niciodată pentru ei, îi las pe ei să facă acest lucru, îmi place când văd că pot să se reprezinte pe ei înşişi. Nici când erau mici, şi mă mai întreba lumea câţi ani au, nu răspundeam, ci trimiteam întrebarea către ei. La fel şi cu şcoala: niciodată nu am stat lângă ei să-i păzesc să-şi facă temele. I-am considerat întotdeauna suficient de responsabili cât să ştie că trebuie să facă ce au de făcut. Nu ştiu dacă asta i-am învăţat noi, ca părinţi (n.r. - Ghiţă şi soţia lui, Liliana), ori asta vine de la sine. Dar sunt foarte mândru de ei.

Ce sporturi şi-au ales ei?

Joacă fotbal european, fotbal american în aproape fiecare toamnă, joacă baschet, aleargă în concursuri de cros. Cred că până acum singurele pe care nu le-au încercat sunt hochei şi baseball. E foarte importantă şi influenţa prietenilor, adică ce sporturi fac prietenii lor, fiecare e bine intrat în grupul lui...

În ce limbă vorbesc mai mult: engleză sau română?

Mai ales în engleză, pentru că s-au născut în America, au intrat de mici în sistemul de educaţie de acolo. Prima lor limbă este deci engleza, iar română ştiu cât au prins de la noi când erau mici mai ales şi ce mai află în vacanţe, când vin în România. Să nu vă aşteptaţi deci ca ei să vorbească limba română perfect, de fapt nu ştiu nici dacă eu vorbesc limba română perfect. Cred că mai important e însă că reuşesc să comunice...

"Ştiaţi, de pildă, că 85% din directorii generali ai marilor companii din America au făcut sporturi de echipă în liceu?''

CV

- Trăieşte în SUA
-14 februarie 1971: s-a născut în Tritenii de Jos, judeţul Cluj
- 1985: se mută la Cluj, unde este observat întâmplător de un dentist arbitru de baschet
- 1987: este selecţionat pentru naţionala de baschet a României
- 1992: primul contract în Occident, la Pau-Orthez (Franţa)
- 30 iunie 1993: este selecţionat de echipa americană Washington Bullets
- 1996: obţine premiul „NBA Most Improved Player Award" (jucătorul cu cel mai bun progres); e cel mai bun marcator din acţiune, peste Shaquille O'Neal şi Michael Jordan
- 1997: final de carieră, din cauza accidentărilor. Se stabileşte cu familia (soţia, Liliana şi cei doi fii, George şi Victor) în SUA şi deschide o academie de baschet: „Giant Basketball Academy"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: