Domnule ministru Remus Pricopie,

 

În volumul Leadership adaptiv – manual de practică, autorii spun în felul următor:

DIAGNOSTICAREA SISTEMULUI ORGANIZAŢIONAL, a provocării adaptive cu care se confruntă şi a peisajului său politic necesită timp, reflecţie atentă şi curaj. Pe măsură ce sunt atrase şi angrenate diferite grupuri de persoane interesate din organizaţie şi din afara ei este nevoie de creativitate, receptivitate şi capacitatea de a acţiona flexibil. Unele organizaţii posedă suficienţi senzori externi sensibili, normele interne potrivite şi o masă critică de oameni capabili să facă ceea ce trebuie. Ce calităţi distinctive au aceste organizaţii? Ce anume face ca unele să fie mai adaptive decât altele? Noi am identificat cinci caracteristici-cheie:

  1. Ştiu să dea nume 'elefanţilor din încăpere'.
  2. Ştiu să-şi asume împreună responsabilitatea pentru viitorul organizaţiei.
  3. Aşteaptă de la oamenii lor o judecată independentă.
  4. Dezvoltă capacitatea de leadership.
  5. Instituţionalizează reflecţia şi învăţarea continuă.

"Elefanţii din încăpere" simbolizează, conform autorilor, "problemele dificile încă nerecunoscute deschis [...] despre care nimeni încă nu vorbeşte cu voce tare." Aceştia caracterizează astfel curajul sistemului de a aborda temele reale cu ajutorul instrumentarului de leadership adaptiv: "Într-o organizaţie foarte adaptabilă nu există probleme care să fie considerate prea delicate ca să fie discutate într-o şedinţă oficială şi nu există întrebări care să nu poată fi puse. Dacă este cineva care a sesizat de timpuriu anumite schimbări în mediul extern, care s-ar putea răsfrânge asupra operaţiunilor curente, perturbându-le, acesta are toată libertatea să vorbească despre ele. Nu doar că i se permite să interpeleze autoritatea care reprezintă şi adesea protejează operaţiunile respective, este chiar obligaţia sa. De fapt, când cineva pune o întrebare sau ridică o problemă spinoasă, cei aflaţi în posturi de conducere au datoria de a-i asigura vorbitorului o anumită protecţie şi de a menţine subiectul în discuţie, chiar dacă acesta îi pune pe ei şi pe alţii din sală într-o poziţie inconfortabilă. Astfel, crizele sunt depistate din timp, cu mult înainte să ajungă prea greu de gestionat. Oamenii îşi stabilesc ritualuri şi proceduri special concepute să-i asigure că 'elefanţii' sunt numiţi şi discutaţi. În acest fel, orice perspectivă ascunsă ajunge rapid pe masă, la vedere."

Domnule ministru, eu vă invit la exerciţiul de integritate de a numi onest cel mai inconfortabil, uriaş "elefant de plumb" din spaţiul public românesc: un sistem educaţional preuniversitar anacronic, ineficient, depăşit total de realitatea timpului pe care îl trăim acum. Vă invit să ne câştigăm, o dată pentru totdeauna, curajul scoaterii "elefantului" din încăpere, trimiterii sale "la pensie" în lada cu amintiri a istoriei şi creşterii în loc a unei "gazele" suple, agile, vii, capabile să antreneze după ea, aşa cum e firesc, o societate care are nevoie, ca de aer, de VALORI SOLIDE, de EDUCAŢIE AUTENTICĂ, de un VIITOR SĂNĂTOS.

Ştim amândoi foarte bine că tăcerea, fals reflexivă ori evident vinovată, nu foloseşte nimănui.

Dacă tăcerea e din cale-afară de “reflexivă”, înseamnă că e atinsă de prostie pură şi simplă. Toţi vedem la lumina zilei că aşa nu mai ţine şi nu mai merge şi pierdem pe mâna noastră timp critic, preţios ca aerul pe care îl respirăm. Trenul pleacă implacabil din gara oportunităţii istorice a transformării Şcolii ca sistem. Iar noi, nătângi ca în povestea drobului de sare, contemplăm blegi fatalitatea încremeniţi, tâmp, pi piron...

Dacă tăcerea e vinovată, atunci numele său este omertà (e cu accent grav – cât se poate de grav, şi la propriu şi la figurat!...) În acest caz, a o tolera conştient, cumpărând cinic timp otrăvit împotriva naturii fireşti a schimbării istorice, înseamnă impostură comisă cu sânge rece, şi ea, impostura, este de ruşinat fără rezerve, în piaţa publică.

Domnule ministru Remus Pricopie, scoateţi “elefantul din încăpere”!

Conduceţi chiar dumneavoastră dezbaterea publică onestă şi competentă privind transformarea autentică a Şcolii ca sistem în România (valori; arhitectură curriculară; strategie de resurse umane adecvată etc.), cu atât mai mult cu cât regionalizarea administrativ-teritorială înseamnă o oportunitate excepţională de a aduce cu adevărat Educaţia în secolul XXI, punând punct o dată pentru totdeauna actualei stări de fapt, dovedită cu asupra de măsură ca fiind anacronică şi nefuncţională până la saturare.

Vă mulţumesc pentru răgazul acordat şi acestui mesaj al meu şi vă urez să vă împliniţi menirea istorică.

 

Gând bun,

M.S.

 

p.s. Iată şi sursa bibliografică la care am făcut referire în text: Ronald Heifetz, Marty Linksy, Alexander Grashow, Leadership adaptiv – manual de practică, Editura BMI 2013, p. 98 ş.u.