Comisia Europeană monitorizează progresele înregistrate de statele membre în domeniul educaţiei şi face recomandări de politici pentru îmbunătăţirea educaţiei din fiecare ţară. Chiar dacă nu scrie explicit, scopul acestora este de a construi un învăţământ public mai echitabil care să ofere şanse cât de cât egale tuturor elevilor la un parcurs educaţional care să le permită să se integreze în economia formală la ieşirea din sistem.

Surprinzător sau nu, în cazul României nu s-a schimbat mare lucru. Iată cele mai recente date (2017):

  • 3,7% din PIB se alocă pentru educaţie (sub media UE28);
  • finanţarea rămâne inegală în defavoarea învăţământului de bază (pre-primar şi primar)
  • aproximativ 1 din 10 elevi nu participă la educaţie timpurie (4-6 ani);
  • aproape 2 din 10 elevi abandonează timpuriu şcoala
  • 4 din 10 elevi de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, iar probabilitatea de a te afla în grupul celor 40% e mai mare dacă ai părinţi cu un statut socio-economic scăzut (conform rezultatelor la PISA)
  • rata ocupării în rândul tinerilor 20-34 ani e redusă, în special în cazul absolvenţilor de gimnaziu, şcoală profesională, liceu şi post-liceală (aprox. 7 din 10).
  • doar 26% din tinerii 30-34 sunt absolvenţi de studii universitare, mult sub media UE.
  • la toţi indicatorii există inegalităţi între rural şi urban şi între etnici romi şi etnici români, în defavoarea primilor.

Cele mai grave probleme sunt abandonul şcolar timpuriu şi analfabetismul funcţional. În mod normal, ele sunt corelate, însă aceste statistici nu ne ajută să facem asocierea întrucât primii sunt tineri 18-24 ani care nu au finalizat mai mult de 8 clase, iar ultimii au 15 ani şi cei mai mulţi au intrat deja la liceu, deci au trecut de treapta la care se măsoară abandonul. Intuiesc însă că există o probabilitate mai ridicată ca cei care au abandonat timpuriu învăţământul să fie şi analfabeţi funcţional, decât cei care continuă în învăţământul liceal. 

Comisia Europeană propune câteva măsuri pentru îmbunătăţirea indicatorilor de mai sus, unele dintre ele sunt corecte, altele sunt greşite cel puţin în felul în care e pusă problema. Comentez mai jos trei dintre ele.

1. Creşterea cheltuielilor cu învăţământul pre-primar şi primar este una dintre măsurile de bun simţ pentru că la acest nivel învăţământul încă mai poate compensa pentru inegalităţile economice din societate care sunt mari în cazul României şi se reflectă şi în învăţământ. Aşadar, alocarea a 0,7% din PIB e o glumă proastă în condiţiile în care aceste două forme de educaţie sunt esenţiale pentru reducerea analfabetismului funcţional şi a abandonului şcolar. Evident, contează şi unde se duc banii, în prezent aproape nimeni nu vrea să meargă să predea în învăţământul primar, prin urmare, sunt necesare salarii mai mari şi investiţii în formarea iniţială şi continuă a profesorilor (modulele psiho-pedagogice nu se fac serios, mai nou plăteşti şi în câteva luni iei diploma, iar formarea continuă se face mai mult pe hârtie). De altfel, studii recente sugerează că o bună parte din profesorii şi profesoarele din V-XII din România nu sunt suficient de pregătiţi pentru a lucra cu elevi din medii sociale dezavantajate, ba chiar că unii dintre ei au atitudini xenofobe, rasiste şi homofobe. Probabil că şi în cazul educatorilor, educatoarelor, învăţătorilor şi învăţătoarelor situaţia e similară.

2. Investiţia în infrastructură şi resurse şcolare reprezintă o altă măsură propusă de Comisia Europeană pentru asigurarea echităţii. Măsura nu e greşită, e un standard normal pentru anul 2018 să ai infrastructură decentă la şcoală. Să ai un acoperiş deasupra capului e esenţial, iar o toaletă în clădire nu ar trebui să mai constituie subiectul unor dezbateri. Problema e că astfel de măsuri au un impact redus asupra unor indicatori precum abandonul timpuriu sau analfabetismul funcţional şi în general asupra rezultatelor elevilor, fiind necesare alte tipuri de politici. Cu alte cuvinte, justificarea investiţiei în infrastructură pentru îmbunătăţirea rezultatelor elevilor se bazează pe nişte presupoziţii false. Mai mult, ele sunt legitimate într-o discuţie despre cauzele abandonului şcolar printr-un studiu UNICEF şi ISE în care se argumentează că măsurile menite să reducă abandonul şcolar au eşuat pentru că au fost mai degrabă de natură socială şi nu axate pe îmbunătăţirea calităţii educaţiei (a se citi infrastructură, resurse educaţionale, calitatea profesorilor). Ceea ce e fals, teoretic s-a tot investit în îmbunătăţirea calităţii educaţiei (cel puţin formare profesională de profesori s-au făcut la greu pe hârtie) însă nu există nicio evaluare despre logica acestor investiţii şi impactul lor, iar măsurile sociale din ultimii 30 de ani au fost şi puţine şi insuficiente raportat la magnitudinea sărăciei din România.

Practic, Comisia Europeană nu recunoaşte sursele reale ale problemei: (1) şcoala nu face mare lucru pentru a atenua inegalităţile generate de mediul socio-familial al elevilor, ba chiar le accentuează în procesul educaţional, premiind privilegiaţii şi sancţionând defavorizaţii – cu alte cuvinte nu îşi asumă responsabilitatea pentru „eşecul“ elevilor într-un sistem care e obligatoriu şi (2) faptul că un set de măsuri sociale orientate către familii ar avea în acest moment un impact mult mai mare asupra ameliorării unor probleme precum abandonul şi rezultatele slabe (inclusiv analfabetism funcţional) pentru că ele sunt mai probabile în cazul elevilor proveniţi din familii sărace şi/sau de romi. Aşadar, politicile sociale şi salariale care îşi propun creşterea standardului de viaţă pentru familii reprezintă în acest moment o soluţie mai viabilă decât politicile educaţionale în vederea ameliorării problemelor ce ţin de participarea la educaţie.

3. Tranziţia sistem educaţional – piaţa muncii e analizată în termenii „relevanţei educaţiei pentru piaţa muncii“. Sintagma este folosită frecvent, în special în cazul învăţământului universitar. Aparent una dintre recomandări este ca universităţile să ţină cont inclusiv de cerinţele angajatorilor când stabilesc curriculumul. În plus, în acest moment se pare că are loc o evaluare a învăţământului universitar din perspectiva antreprenorialului, inovării şi legăturii cu piaţa muncii. Pare că totul e interpretat în termenii reuşitei universităţilor de a deveni o anexă a pieţei muncii şi a răspunde tuturor cerinţelor angajatorilor. Bineînţeles că nici educaţia vocaţională nu e suficient de „adaptată nevoilor economiei“ – abilităţile absolvenţilor de şcoală vocaţională sunt considerate expirate pentru că echipamentul şi metodele de predare sunt expirate, iar stagiile de ucenicie necesită prea mult efort birocratic.

De ce nu s-ar pune problema şi altfel: nu cumva faptul că tranziţia şcoală-piaţa muncii e mai degrabă o problema a pieţei muncii (a se citi inclusiv salarii) şi angajatorilor (care vor să dea salarii mici) şi nu exclusiv a şcolilor – fie ele şcoli profesionale, licee vocaţionale şi tehnice ori universitate? Asta bineînţeles, asumând că absolvenţii au totuşi competenţele de bază la ieşirea din sistem (adică nu sunt analfabeţi funcţionali).

Într-un fel, raportul de ţară nu spune lucruri substanţial necunoscute, este însă important de subliniat faptul că problemele legate de asigurarea egalităţii de şanse persistă în ciuda strategiilor şi măsurilor de până acum. Mai mult, nici nu există semne că se vor îmbunătăţi, în condiţiile în care multe dintre recomandările propuse nu influenţează major starea de fapt, iar din punct de vedere al nivelului de trai general al populaţiei, România pare să fi intrat bine într-o zonă de periferie a Europei. Nici ultimul studiu al Băncii Mondiale, care a măsurat indexul capitalului uman, nu ne oferă prea multe motive de optimism pentru viitor. Indexul ne indică cât capital uman se poate aştepta să aibă un copil care se naşte astăzi, ţinând cont de riscurile cu privire la sănătate şi lipsă de acces la educaţie care predomină în ţara în care trăieşte, iar locul 67 ne apropie mai mult de zonele subdezvoltate din lume decât de cele dezvoltate.