Toată lumea se pricepe la educaţie. Şi la fotbal. Însă cei care comentează meciul de pe margine nu vor intra pe teren, ca să îşi rupă picioarele. Este uşor şi să formulezi idei despre educaţie şi despre schimbările de care aceasta are nevoie.  Paradoxal, la noi, cei care „intervin“[1], aplicând în practică asemenea idei (de cele mai multe ori – puţin inspirate), nu suferă consecinţele acţiunilor lor. Deşi fac acest lucru din postura de decidenţi.

De regulă, aceştia sunt departe, în timp, de clipa în care are loc prăbuşirea. În educaţie, consecinţele se văd cel mai devreme în cincisprezece – douăzeci de ani şi sunt suportate de altă generaţie decât cea care decide CUM se întâmplă educaţia. 

Proverbul spune că „învăţăm doar din greşelile noastre“. În fapt învăţăm din greşelile noastre doar dacă suferim, adică dacă suntem victimele greşelilor pe care le facem. Actul politic, de guvernare, a reuşit în ultimii zeci de ani să se îndepărteze de consecinţele deciziilor luate şi, astfel, să rateze învăţarea.

(Mai) există decidenţi care îşi asumă riscuri?

Sunt conştientă de momentele în care miniştri ai Educaţiei au avut contextul pentru a lua „decizii curajoase“. Ce înseamnă „decizie curajoasă“? O decizie pentru care ar fi trebuit să suporte consecinţe. Atât ei personal, ca profesionişti, ca oameni de sistem, cât şi grupurile ale căror interese le reprezentau[2]. Da, percepţia publică potrivit căreia niciunuia dintre aceştia/ dintre ei nu îi pasă cu adevărat este justificată. Intrarea lor în joc a fost mai degrabă o garanţie de conservarea statu quo-ului, o asigurare de risc (un derivat): eventualele soluţii alese să nu producă pierderi pentru birocraţii din sistemul de stipendii şi sinecuri.

Publicul are un simţ special pentru „soluţiile false“ care nu rezolvă problemele – adică nu generează transformări sistemice, de substanţă. Acţiunile liderilor sunt percepute ca fiind curajoase doar dacă ele conţin o componentă de risc asumat. Riscurile calculate nu îi transformă pe lideri/pe decidenţi în eroi.

Cum recunoaştem un decident căruia îi pasă?

Nu există progres fără umilinţă, fără să te dai cu capul de pragul de sus, fără să fii „tăvălit“ serios de viaţă. Iluzia păcii veşnice şi a posibilităţii unui trai decent, mic-burghez, e omniprezentă în ţările dezvoltate şi sabotează antrenamentul pentru supravieţuire.

Începutul lui 2019 ne găseşte cu majoritatea pieselor pe tabla de şah, inclusiv în educaţie. Jucătorii par pregătiţi. Preşedintele a folosit luna decembrie pentru a „descărca“ public documentul de etapă „România Educată“. Majoritatea experţilor care au ceva de spus despre educaţia din România s-au pronunţat. Ministra Educaţiei a realizat o serie de interviuri unu-la-unu, cu precizări destul de clare asupra modului în care îşi vede mandatul. Şi există câteva canale de presă cu tehnici bune de rostogolire a subiectelor din educaţie.

Taleb vorbeşte în ultima lui carte despre două reguli care ar trebui respectate de cei care formulează soluţii de politici publice. Regula „de aur – tratează-i pe ceilalţi aşa cum ai vrea să te trateze şi ei pe tine“ şi cea „de argint – ce ţie nu îţi place altuia nu-i face“. O consideră pe cea din urmă „mai robustă“ pentru că „ne îndeamnă să ne vedem de treabă şi să nu hotărâm noi ceea ce este „bine“ pentru alţii. Întotdeauna vedem mult mai clar ce e rău decât ce e bine.“[3]

Traduse pentru guvernarea din educaţie, regulile ar spune: tratează-l pe elevul cel mai vulnerabil aşa cum crezi că se cuvine să fii tu tratat de către „şeful tău“. Prin „şef“ înţeleg pe cineva care te poate „obliga“ să suporţi consecinţele, cineva care ştie cum să îţi limiteze intenţia de a transfera riscurile. Nu, nu există posibilitatea ca decidentul în cauză să nu aibă un şef. Există oameni care nu au şefi, însă nu ajung în poziţia să intervină. Şi există decidenţi care pierd contactul cu realitatea.

Potrivit lui Raj Raghunathan, cercetător în domeniul psihologiei fericirii, „o persoană îşi poate construi mentalitatea prin centrare a) pe deficit - succesul personal va aduce cu sine eşecul altuia, ceea ce ne împinge la comparaţii sociale sau b) pe surplus - toată lumea are posibilitatea de a avansa.“[4] Dacă sistemul de educaţie pune în centrul preocupărilor sale elevul (sic!), recunoaşterea unui decident căruia îi pasă este simplă. Acesta suportă consecinţele faptelor sale, îşi asumă acţiunile pe care le determină, are o abordare centrată pe adăugare, pe îmbunătăţire continuă, ştie că nu ştie, are o mentalitate centrată pe surplus[5]. Inspiraţia e la îndemână: copiii adoptă o abordare centrată pe surplus – caută să realizeze orice le oferă multă bucurie. Iar copiii merită să fie învestiţi cu încrederea că ştiu deja ce le face bine. Pentru că sunt cei care suportă, în principal, consecinţele deciziilor luate „pentru ei“.

Tactici de rezistenţă vs. tactici de colaborare

Intenţia acestui articol este de a pleda încă o data pentru colaborare. Am fost onorată să moderez evenimentul din 5 decembrie, în cadrul căruia au fost prezentate rezultatele de etapă ale proiectului România Educată.. M-am întrebat înainte dacă decizia mea va avea consecinţe – mai exact, dacă voi fi etichetată ca „omul Preşedintelui“, la pachet cu asocierile de rigoare. O dilemă minoră veţi spune. Sute de oameni mai „calificaţi“ şi mai potriviţi decât mine m-ar fi înlocuit, considerând că nu e niciun risc.

În zilele care au urmat am citit reacţiile „pro“, dar mai ales „contra“ documentului avansat. Am decis să las flitrul natural al timpului să potolească emoţionalul din capul meu. Gândul care m-a provocat era: „ce îi activează pe oamenii aceştia?“. E natura lor umană, e ceva în ADN-ul nostru românesc? A greşit Preşedintele? A greşit echipa? Este documentul atât de lipsit de fundament pe cât spun unii şi alţii? Ştiam că s-au pierdut pe drum idei şi referinţe. Ştiam că a fost o alegere ca redactarea să îl facă accesibil.

Şi dacă cei trei ani de intersecţii cu acest proiect mă împiedică să văd limpede?

„Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.[6]Şi nu poate fi văzut doar cu mintea, adaug eu.

Ultimii trei ani au fost ani complicaţi. Spaţiul civic din România a practicat şi a testat diferite tactici de rezistenţă (mişcările post Colectiv, protestele declanşate de Ordonanţa 13, dezbaterile din contextul recentului Referendum). Aceste evenimente cu impact colectiv, multe energii şi resurse implicate, de „ambele“ părţi sunt încă greu de evaluat. Există grupuri cetăţeneşti, ong-uri încă implicate în advocacy şi watchdog şi, în educaţie, forme de organizare şi voci influente ale părinţilor şi elevilor. Aceste tactici de rezistenţă sunt, momentan, îndreptate împotriva PSD-ALDE, pentru că „inamicul“ trebuie să aibă un nume. Şi raţiunea din noi o explicaţie liniştitoare.

Însă emoţionalul nu poate fi păcălit atât de simplu, deoarece contextul nu e (fir-ar !) doar românesc. Lumea se schimbă, nu mai e (de mult) doar despre PSD şi despre alţii: „(…) masa populaţiei nu are prea multe amintiri despre vreun alt fel de sistem economic. Suntem prinşi cu totul în matricea capitalistă – (…) ne e mult mai greu să ne imaginăm ceva cu totul diferit. Iar viitorul acela nu poate fi pur şi simplu lumea în care trăiam înainte de venirea lui Trump (cu alte cuvinte, lumea care ni l-a dat pe Trump). Trebuie să fie o alta, în care nu am mai fost. (…)“[7]

În procesul acesta anunţat, de a propune o nouă organizare sistemică în educaţie, contează destinaţia mai mult decât niciodată. Este nevoie să vorbim şi să scriem despre CUM arată viitorul pe care ni-l dorim. Alergăm pe culoare separate, ceea ce înseamnă că oricât de mult ne antrenăm, limitele sunt aproape. Modelele în care am crezut îşi ating limitele. O ştiu şi o simt cei din business, o ştiu şi o simt familii în care doi părinţi au loc de muncă şi fac faţă cu greu zilei de mâine. „Am atins limitele politicii în cutiuţe, în care fiecare se luptă în colţul lui, fără să cartografieze legăturile dintre diversele cauze şi fără vreo idee clară despre conceptele şi valorile care trebuie să constituie temelia morală a viitorului de care avem nevoie.“ (Klein, 2018).

Limitele modelelor pe care le cunoaştem (cu mintea, da) se întâlnesc cu limitele de acţiune ale intervenţioniştilor, adică a celor care sunt în poziţia de decide schimbări. Aceştia 1) nu sunt în stare să gândească la „al doilea pas“, 2) nu înţeleg că sistemele complexe nu au mecanisme unidimensionale evidente, de tip cauză şi efect şi 3) nu pot anticipa nici evoluţia celor ajutaţi prin intervenţie (atac), nici amplificarea ce rezultă din feedback-ul primit.(Taleb, 2018).

2019 va însemna în continuare rezistenţă şi două campanii electorale, dar mai ales un proiect de lege a educaţiei gata într-o lună. Acest proiect de lege trebuie să fie cea mai frumoasă poveste despre cum va arata viitorul, un model încă neimaginat în limitele lumii aşa cum o cunoaştem. Iar viitorul depinde de capacitatea noastră de a colabora, indiferent de diferenţele dureroase care ne separă.

Minciuna are picioare scurte – soluţii false vs. soluţii „adevărate“

La Coaliţia pentru Educaţie, încă de la formularea Manifestului care ne ghidează, am încercat să desenăm un viitor posibil. Ştim deja, fără tăgadă, că lucrurile funcţionează mai bine la scară mică decât la scară mare, Că descentralizarea înseamnă să ne concentrăm asupra vecinităţii noastre imediate. Altfel spus, dacă recurg la citarea unui pedagog: există un spaţiu de dezvoltare „naturală“ a educaţiei – în imediata apropiere a copilului, respectiv o zonă de dezvoltare proximală[8].

Concentrarea transformării educaţiei asupra vecinătăţii imediate permite evitarea abordărilor cu grad mare de generalizare. Permite abordarea fiecărui copil ca o individualitate, fără a gândi şi a construi procesul pentru elevul mediu (care învaţă după un manual mediu, cu un profesor mediu), elev care, de fapt, nu există în realitate.

În realitate există această volatilitate a mandatelor de ministru. Eu sunt surprinsă de iluzia „mandatului perfect“ cu care cei numiţi continuă să opereze. Şi dacă mandatele a fi predefinite la şase luni sau ar exista o procedură de reconfirmare la şase luni? Ar însemna că ei sunt obligaţi să îşi organizeze activitatea pe termene scurte. Şi de aceea este importantă destinaţia – dacă o cunoşti şi o asumi, nu te poţi abate prea mult dintr-un drum care te duce acolo.

Parte din măsurile ultimilor ani sunt manifestări ale „nevoii“ de control. Centralizarea este iluzia unui sistem de control perfect. Şi măreşte distanţa dintre cei care suportă consecinţele deciziilor şi cei care iau decizii, astfel încât cei din urmă să nu fie direct expuşi preţului pe care îl generează greşelile lor[9]. Actuala ministră a avut şansa de a greşi. Poate să îşi asume în ce fel a greşit şi care îi sunt învăţăturile? 

Proiectul România Educată a evitat, prin colaborare şi deschidere, asimetriile dintre cei care sunt implicaţi, deci suferă consecinţe şi cei care iau decizii. Personal consider corectă delimitarea faţă de actul executiv. Cred că avem nevoie de Poveste, de descrierea destinaţiei. Iar ulterior, fiecare dintre cei implicaţi pot transforma, autonom, investiţi cu încredere, modul în care ajung împreună cu elevii la destinaţie. „Cum“-ul este măiestria personală a celor implicaţi. Nu poate fi o singură „Cale“, o reţetă unică. Descentralizarea este o soluţie reală pentru că e mai greu să faci greşeli mici, de care răspunzi direct, decât erori majore de sistem doar pentru că nu suporţi consecinţele. Şi mă aştept ca noul proiect de lege să fie curajos şi să transfere riscurile acolo unde este şi decizia, şi asumarea, şi consecinţele.

La finalul (zilei), toţi avem nevoie de poveşti. Ne simţim pierduţi, fără speranţă şi încredere în viitor  atunci când poveştile se întrerup, când nu ştim ce se întâmplă în continuare. Alegerea mea de a fi optimistă şi de a avea încredere, de a investi încredere în profesori şi deschidere pentru orice conversaţie care implică colaborare, pare utopică. În fapt este o alegere raţională, potrivită crizei de sistem, potrivită limitelor de model. Putem păstra pesimismul şi critica pentru vremuri mai bune…


[1] În sensul de „intervenţionişti“ – v. Taleb, Nassim Nicholas, 2018, Când pielea ta e în joc, Prolog. Partea întâi, Editura Curtea Veche, p. 20 – 44; pe scurt: 1) dacă obţii recompensele, trebuie să îţi revină şi o parte dintre riscuri, să nu-i laşi pe alţii să plătească pentru greşelile tale; 2) ideea de a-ţi pune pielea în joc se referă, în principal, la dreptate, onoare şi sacrificiu, lucruri vitale pentru oameni;, 3) când are loc dezastrul, ei invocă incertitudinea – un eveniment neaşteptat, cu impact major; 4) ei nu învaţă pentu că nu ei sunt victimele greşelilor/deciziilor pe care le iau;

[2] „Grupurile de interese“ sunt legitime, atâta vreme cât declară interesele care le guvernează asocierea – a nu se confunda cu reprezentarea unor interese ilegale (n.m.).

[3]Taleb, p. 45.

[4] apud Walker, Timothy D., 2018, Să predăm ca în Finlanda, Editura Trei, p. 214.

[5] Posibil potret al unui profesor de calitate (n.m.)

[6] „On ne voit bine qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.“ - Saint-Exupery, Antoine de (1945, 1999), Le Petit Prince, Editura Gallimard, cap. XXI, p. 74.

[7] Klein, Naomi, 2018, Nu ajunge să spui „nu“, Editura Vellant, p. 234 – 235.

[8] Vîgotski (Vygotsky), L.S., 1978, Mind in society: the development of higher psychological processes, Cambridge, M.A., Harvad Univeristy Press, p. 86 - zona de dezvoltare proximală, trad aprox. distanţa dintre ceea ce un copil poate face asistat de un adult şi ceea ce copilul poate realiza în colaborare cu cei de vârsta lui“.

[9] O asimetrie, ar spune Taleb în cartea citată – însă referinţele mai vechi sunt legate de conceptul de „accountability“ – să ne asumăm, să răspundem pentru deciziile noastre.