Ţinte care, e important de ştiut, sunt mai mici decât obiectivele pe care şi le-a asumat comunitatea europeană. Chiar şi aşa, într-o notă metaforică, România poate fi extmatriculată cu brio din orice şcoală de bune practici, bună cuviinţă şi străduinţă.

Cred că ultimii 10 ani sunt un deceniu ratat pentru şcoala românească şi, implicit, compromişi pentru milioanele de elevi, de tineri care i-au fost părtaşi. Iar cronica acestui dezastru anunţat, o spun fără rezerve, a început în 2012, odată cu măcelărirea Legii Educaţiei 1/2011.

Nu mă situez într-un exerciţiu de adulaţie a Legii 1, consider însă că a avut foarte multe elemente pozitive, în ton cu tendinţele internaţionale şi absolut necesare pentru o reaşezare a educaţiei româneşti pe un fundament solid, riguros. Imaginaţi-vă că legea aceasta ar fi avut timpul ei de implementare etapizată, neforţată. Timpul ei de maturizare, de internalizare în sistem şi, inclusiv, de pregătire a măsurilor mai revoluţionare, de tipul autonomiei acordată şcolilor, al masteratului didactic, al portofoliului educaţional sau al evaluării şcolilor doctorale. Aceşti 8 ani (într-o manieră simplistă, 2 cicluri de învăţământ, să spunem clasele primare şi gimnaziul) nu doar că ne-ar fi dat şansa unei educaţii într-o nouă paradigmă, la ani distanţă- ce ironie- de ceea ce trăim astăzi, dar ar fi oferit şi oportunitatea corecţiilor de parcurs, astfel încât obiectivele cele mai îndrăzneţe - şi nu doar cele din Europa 2020 - să fie astăzi stare de fapt. Pentru că, simt nevoia să accentuez aici, procentele astea pe care le citim în rapoarte şi studii se traduc în viaţa şi viitorul a mii, milioane de copii, tineri şi adulţi români. O naţiune pe minus, în date cu două cifre.

De ce mai spun ca e un deceniu ratat? Deşi imi puteţi reproşa o comparaţie forţată - având în vedere diferenţele conceptuale şi valorice -, vă rog să faceţi o analiză succintă a ideilor şi măsurilor pe care le promovează Legea Educaţiei Naţionale şi a celor din proiectul de viziune lansat de curând de doamna ministru Ecaterina Andronescu, „Educaţia ne uneşte“. Ce putem constata? În linii mari, viziunea se conturează în jurul aceloraşi principii şi valori - lasă chiar să se întrevadă unele intenţii de acţiune - şi e greu de crezut că proiectul doamnei Andronescu va revoluţiona, raportat la măsurile enunţate acum 8 ani în Legea Educaţiei. Desigur, exceptând unele elemente, cum ar fi prelungirea învăţământului obligatoriu la 16 ani - o greşeală cu un impact greu de estimat asupra abandonului şcolar şi a celui timpuriu, participării la studii superioare, angajabilităţii. (Dar, nu-i aşa, când avem o problemă o rezolvăm din pix - mai punem un număr-două şi problema de fond e ca şi inexistentă.)  

După 8 ani, ne întoarcem la descentralizare şi autonomie oferite şcolii şi autorităţilor locale, la formarea iniţială a profesorilor prin masterat şi mentorat, la teste standardizate şi intervenţii în sprijinul elevilor, la predare interdisciplinară, consiliere pentru elevi şi părinţi... Déja vu?

Sunt mai bine de 8 ani de la momentul la care România ar fi putut începe să recupereze din decalaje, să asigure educaţie echitabilă de calitate pentru copiii ei, să creeze condiţii pentru cei mai buni să exceleze. Căci despre asta e vorba în acele obiective tehnice pe care le comunică „birocraţii reci“ ai Comisiei Europene.

Am pierdut aceşti ani, am pierdut lucruri pe care le-am fi putut face, dacă ar fi existat cu adevărat voinţă politică şi consecvenţă.

În 2014, cel mai amplu exerciţiu de mutilare a Legii Educaţiei a cuprins modificarea a nu mai puţin de 90 de articole de lege, cu efecte bine ţintite la temelia educaţiei. Rememoraţi episodul printr-un simplu Google, e util. Au urmat apoi, sistematic, modificări în comisiile de educaţie din Parlament, mai ales cea din Senat. Puteţi trage o privire  şi la acestea, veţi vedea unde e consecvenţa, unde e dublul limbaj şi unde se ascunde adevărata intenţie.

În 2009, doamna Ecaterina Andronescu, ministru al Educaţiei la acea vreme, propunea României propria variantă de lege - Codul Andronescu. A fost nevoită să renunţe la acest proiect, ca urmare a ieşirii PSD din guvernul Boc 1. După 10 ani, în 2019, doamna ministru Andronescu ne promite o nouă lege a educaţiei, sub sloganul „Educaţia ne uneşte“.

Culmea, unirea pentru o educaţie de calitate e ceea ce i-a lipsit şcolii româneşti, cu o contribuţie directă a celor care astăzi vorbesc despre unire şi încredere.

Textul a fost publicat şi pe website-ul edupedu.ro.