Una dintre cele mai grave probleme, ce vizează chiar natura lucrurilor, fiind prezentă în chiar miezul procesului educativ este faptul că învăţământul românesc se bazează în continuare pe eronata metodă a reproducerii. La toate nivelurile, la toate materiile, de la clasa întâi şi până la absolvirea facultăţii, copiii şi tinerii sunt deprinşi cu ideea că a învăţa înseamnă a memora.

            Lucrul cel mai grav, cu efecte dintre cele mai perverse, este că mulţi educatori îi obligă pe elevi să memoreze. Să ne gândim la învăţământul liceal. A se dicta (sau înmâna) elevilor comentarii literare pentru fiecare operă literară studiată echivalează cu uciderea gândirii, cu distrugerea libertăţii de a privi o operă cu ochii tăi, cu aneantizarea efortului şi a muncii individuale. În condiţiile în care absolvenţii de liceu nu au cum să obţină diploma de critic literar (ei vor obţine diploma de bacalaureat), se vede că practica asta este contraproductivă chiar şi din acest punct de vedere. În plus, chiar şi dacă ar fi ajuns critici literari, practica memorării comentariilor ar ucide posibilitatea de a putea comenta noile opere şi lucrări. Criticul literar nu interpretează la fel şi la fel, de nenumărate ori identic, una şi aceeaşi operă literară.

            Această lene intelectuală a profesorului, şi simultan cultivare a lipsei de gândire la elev, poate înainta obiecţia următoarea: există unii elevi slabi la literatură (dar buni la matematică şi alte discipline), şi ei sunt cei care au nevoie de acest ,,ajutor”. Dar se vede limpede cum acest argument ocoleşte fondul problemei: educaţia nu înseamnă numai memorare, ci şi gândire activă, creativitate şi personalitate, muncă individuală etc. pe marginea fiecărei opere literare în parte. Chiar dacă e adevărat că este necesar să fie cunoscute opiniile unor critici literari, trebuie ca ideile lor să fie încadrate într-o interpretare a elevului, în cuvintele lui şi în felul în care vede el lucrarea literară respectivă.

            Ce este şi mai aberant este că şi la matematică şi ştiinţe se procedează la fel: elevii memorează demonstraţii, rezolvări stas de probleme etc. Confuzia ce se face între rezolvarea exactă a unei probleme şi rezolvarea memorată arată cum poate fi ucisă gândirea încă din faşă.

            Se va spune că sistemul este conservator, că majoritatea elevilor, părinţilor, profesorilor gândesc cam la fel, în sensul că, se susţine, e mai uşor, mai comod sau mai sigur a se dicta şi memora. Probabil că aşa este, dar consecinţele pe termen lung asupra elevului şi sistemului de învăţământ sunt absolut dezastruoase. Educaţia nu este îndoctrinare (folosesc acest termen nu în sens politic sau ideologic, ci în sensul de a-ţi însuşi doctrinele (comentariile literare, demonstraţiile etc.) ale altora). Educaţia urmăreşte dezvoltarea personalităţii, nu reducerea sa la simpla dimensiune a reproducerii sau a repetării papagaliceşte a unor informaţii. În plus, educaţia nu este exclusiv predare-învăţare de informaţii, ci are şi o valenţă (poate chiar mai importantă) a formării şi cultivării de convingeri şi idei care folosesc pentru toată viaţa adultă. În acest context, respectul pentru muncă este esenţial. O educaţie ce nu cultivă munca, ci spoiala şi obţinerea rapidă a rezultatelor scontate cu efort puţin (sau deloc, în cazul furtului, copiatului sau plagiatului) este în mod cert o educaţie defectuoasă. La orice nivel am privi lucrurile (grădiniţă, gimnaziu, liceu, facultate, şcoală doctorală), a nu cultiva munca echivalează cu îndoctrinarea şi îndobitocirea.