După 50 de ani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
manolescu

S-au împlinit 50 de ani de când am terminat facultatea, cu unul mai puţin decât ar fi fost normal, dacă nu intervenea exmatricularea, din a cărei cauză studenţia mea a durat şase ani, în loc de cinci, câţi prevedeau reglementările epocii.

Păstrez o amintire plăcută anilor de studenţie. Dificultăţile cu care m-am confruntat la o vârstă fragedă – nu aveam 17 ani, când am intrat în facultate şi mai puţin de 19, când am fost exmatriculat – nu-mi umbresc totuşi amintirile. Înclinat din fire spre partea pozitivă a lucrurilor, ţin minte mai puţin dificultăţile decât evenimentele şi momentele luminoase sau vesele.

Memoria îmi joacă uneori feste. Îmi dau seama că am uitat o mulţime de împrejurări, nume, figuri şi altele. Nu mai ştiu, de exemplu, cum eram îmbrăcat. Tata îmi dăruise o pereche de pantaloni de la un costum al lui de... seară, negri, reiaţi, pe care i-am adaptat, fiind eu foarte slab, dar n-am idee dacă i-am purtat o singură zi, mai ales la facultate. Totuşi, ce pantaloni purtam? Blugii nu ajunseseră în România. Cămăşile mi le comandam la o lenjereasă care locuia lângă liceul „Matei Basarab“, unde va învăţa mai târziu fiul meu, cumpărând poplinul şi balenele, dacă mai ştie cineva din generaţiile noi ce înseamnă.

Viaţa de student, o improvizaţie

O mare nenorocire o reprezentau pantofii, care erau făcuţi dintr-un înlocuitor de piele, aproape un carton, doar talpa fiind ceva mai dură, dar care se tocea la tocuri şi era nevoie de blacheuri, alt cuvânt dispărut din vocabular, ca să-i lungească viaţa. Precarităţii pantofilor îi datorez totuşi faptul că n-am fost arestat: câţiva colegi de an înfiinţaseră un cenaclu literar fără a cere aprobare, aşadar, clandestin, la care îmi propusesem să mă duc, dar când să ies din casă, pe stradă fiind zăpadă topită, mi-am dat seama că riscam să rămân desculţ şi am renunţat, ca să aflu nu peste mult timp că participanţii fuseseră urmăriţi de Securitate şi, cei mai mulţi, condamnaţi la închisoare. Greu de înţeles astăzi că un motiv, în fond, derizoriu îţi putea influenţa decisiv viaţa.

Dacă facultatea era serioasă pe vremea aceea şi profesorii, cu puţine excepţii, extraordinari, viaţa studenţilor era deseori o improvizaţie. La Bucureşti nu existau campusuri universitare. Locuiam la cămin sau în gazdă. Alt motiv derizoriu care a jucat un rol în faptul de a fi ajuns să stau în gazdă a fost imaginea unor perechi de ciorapi găuriţi puşi la uscat pe marginea paturilor din camera cu numeroşi locatari din căminul „Matei Voievod“, unde fusesem repartizat. La care s-a adăugat „coincidenţa“ ca un frate al mamei, proaspăt divorţat şi locuind în gazdă, să se fi decis să se reînsoare şi să-mi cedeze mie camera.

Tot aşa cum n-am găsit în mine forţa de a împărţi camera cu nişte ciorapi găuriţi, n-am găsit-o nici pe aceea de a mânca la cantina studenţească. O primă tentativă a eşuat şi tot dintr-un motiv derizoriu: întors acasă, am constatat că mă urmează un miros urât şi mi-am dat seama că-mi muiasem mâneca de la haină în sosul din farfurie. Ce ingrediente se vor fi aflat în sosul cu pricina ca să mă dezguste definitiv de cantina de pe bulevardul „6 Martie“?

Aşa că am luat la rând cantinele diverselor instituţii, extrem de numeroase pe atunci, unde intram prin bunăvoinţa femeilor care serveau masa, fără să fiu niciodată sigur că ziua următoare aveam să mă bucur de aceeaşi bunăvoinţă. Când reuşeam să-l conving pe cerberul simandicoasei cantine a Fondului Plastic de pe strada Iulius Fucik, unde, cu 5 lei, faţă de un leu-un leu şi jumătate de la alte cantine, mâncai trei feluri şi aveai şi un şerveţel sub paharul cu apă, era un adevărat răsfăţ. Doar că, în afară de cerber, mai era şi lipsa banilor.

Un curat chilipir s-a dovedit a fi cantina Medicinei de pe Cheiul Dâmboviţei, pe care am frecventat-o câteva luni graţie unei legitimaţii pe care mi-a oferit-o un coleg medicinist. Se mânca bine, era curat, iar administrator era un om de treabă, dar sever şi care nu accepta intruşii. Apela pe rând la noi să venim cu o oră mai devreme de ora deschiderii şi să aranjăm mesele. Mi-a venit şi mie rândul. Îmi terminasem treaba, când mi-a făcut semn să-l urmez în biroul lui. Mi-a trecut prin cap că-mi va cere să-i fac o injecţie şi m-a cuprins frica.

Treceam în ochii lui drept student în anul IV la Medicină. Fusesem obligat să-i prezint din prima clipă legitimaţia, ca şi ceilalţi studenţi. Cum să-i fi spus că nu ştiu să fac injecţii? Voia, din fericire, doar să-i pun picături în ochi. Ceea ce, din cauza spaimei pe care n-o depăşisem, şi a lipsei mele de manualitate, s-a dovedit  un lucru la fel de greu ca şi o injecţie: i-am inundat obrazul fără ca o singură picătură să nimerească ochiul. De ruşine, a doua zi nu m-am mai dus la cantină, deşi omul nu mi-a zis nimic, ştergându-şi calm obrazul şi rugându-mă să ne întoarcem la treabă. Dar, aveam să-mi dau seama abia după aceea, nu mi-a mulţumit.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite