La marginea Europei, sau la capătul ei, e o ţară binecuvântată cu resurse, suficiente pentru cei de acum şi pentru generaţiile viitoare. Nici prea poluată, nici prea industrializată, cu premise serioase de dezvoltare durabilă, România se uită, cam bezmetică, la cum îi pleacă copii şi cum îi plâng bătrânii. Trei cai încearcă să tragă „căruţa“ înainte: dezvoltarea, democraţia şi educaţia. Şi nu e chip ca ei să accepte că toţi trebuie trebuie să tragă în acelaşi timp, în acelaşi ritm.

În ajun de Ziua Mondială a Educaţiei – 5 octombrie, World Teachers Day, îmi pun întrebarea dacă truda pusă în schimbarea în bine a educaţiei este cu sens, folos, sau doar se poate încadra în tipul de alegeri individuale care hrănesc ego-ul, minţindu-se că o fac pentru o cauză bună. Atâţia oameni dedicaţi au strigat în pustiu, unii scriu şi aici pe blogurile „Adevărul“: cât de mulţi trebuie să fim ca să nu rămânem prea puţini? Anul 2018 mi-a adus înţelegerea că nu este despre mulţi/puţini şi nu (mai) este despre masa critică. Căci oricât de mulţi sau de puţini am fi, noi suntem diferiţi şi aceasta ne dezbină în loc să ne unească. Noi vrem, fiecare dintre noi vrea, să fie cu cei mulţi, cu cei care au dreptate. Ne opunem greu votului aliniat“, cel care arătă „forţa grupului nostru“, puterea lui "împreună". Fiecare vrem să fim în tabara „câştigătorilor“. Potrivit viziunii celor o sută de ani – de construire a statului mono-etnic şi monoreligios - oricine este diferit poate să plece, „să ne scutească.

Iar diferit înseamnă „orice“, inclusiv o opinie care nu-l confirmă pe ce se crede, vremelnic, exponent al celor mulţi sau al celor la putere. Educaţia, această Cenuşăreasă care nu ştim dacă mai prinde ceasul al doisprezecelea, strigă degeaba că diversitatea este valoroasă, aduce bogăţie şi multiplică traseele neuronale – ca specie avem nevoie de diversitate pentru ca prefrontalul să mai aibă şanse în competiţia cu inteligenţa artificială.

Ce contează în educaţie?

UNESCO ne spune că „dreptul la educaţie înseamnă dreptul la un profesor calificat - “The right to education means the right to a qualified teacher.“ Federaţia Coaliţia pentru Educaţie, pe care mă strădui să o reprezint de trei ani, a avut de la început ca prioritate de advocacy schimbarea modului de formare iniţială a cadrelor didactice. Sigur că pledăm şi pentru formarea continuă, dar miza este ca cei mai buni să intre pregătiţi în sistem şi, în continuare, cei mai buni profesori să ajungă să lucreze cu cei care au cea mai mare nevoie de ei.

În Coaliţie, la două lucruri ne uităm în educaţie: la oameni şi la bani. Ştim că o şcoală este atât de bună pe cât sunt profesorii ei. Am crezut, anul acesta, că se va schimba în sfârşit modul de formare iniţială căci ministrul care tocmai şi-a dat demisia avea o agendă anunţată în acest sens. Oamenii sunt importanţi - mai importanţi decât manualele, mai importanţi decât auxiliarele şi decât mobilierul de inspiraţie nordică făcut din placaj, astfel încât copilul să continue să vadă ceafa colegului din faţă, în loc să se uite în ochii lui. Cu puţină şansă, sună cinic, ştiu – oamenii sunt mai importanţi decât unde este toaleta. Dar oamenii sunt oameni şi nu pot face miracole. Mai ales într-o clasă de simultan de la pregătitoare la a patra, într-o clasă de primar cu 36 de elevi, într-o grupă de grădiniţă cu 37 de copii. Alegem să punem încredere în oameni, pentru că ei sunt vizibili – despre banii şi cifrele din educaţie nu putem să vorbim, corect, probabil că încă ceva ani de acum încolo. Pentru că nu le ştie nimeni.

Experienţele personale din ultimii douăzeci de ani mi-au creat contexte în care să testez diferite scenarii plecând de la afirmaţia „educaţia din România nu iese din prăpastie pentru că…“. Pentru că arhitectura de sistem nu este potrivită – vezi rolul inspectoratelor şcolare sau combinarea dintre învăţământul general şi cel universitar. Pentru că managementul carierei didactice este dezastruos. Pentru că părinţii intră în jocurile de supravieţuire ale unor cadre didactice care nu ştiu să practice valorile pe care le predică. Pentru că în şcoală, în sistem, părinţi şi profesori, ne ocupăm doar de o treime dintre copii, cei care ajung la universitate deşi meseria e „brăţară de aur“, îşi dă identitate şi te scoate din sărăcie. Pentru că directorii sunt numiţi politic şi, în general, politicul vrea să controleze totul, iar descentralizarea este un risc de securitate naţională. Şi dacă toate acestea s-ar rezolva, educaţia nu se va transforma pentru că nu vrea cineva din minister, cel mai adesea vinovatul de serviciu fiind cel de la financiar.

Un ministru pentru învăţământul general

Dacă garantarea dreptului la educaţie înseamnă accesul fiecărui copil la un profesor calificat, la un profesor potrivit nevoilor lui, consider că în România dreptul la educaţie înseamnă garantarea unui mandat mult mai consistent unui ministru calificat. Pentru că aşa este modelul nostru cultural – avem nevoie de lideri. Iar pentru educaţie, avem nevoie de cel mai bun dintre noi.

Personal, prin ministru calificat eu înţeleg o persoană care, de exemplu, ştie deja cum funcţionează învăţământul general/obligatoriu şi nu nevoie de primele luni pentru a afla informaţiile de bază. Date fiind cele opt luni de mandat – media pentru ultimii 15 miniştri, probabil că acesta a fost cel mai scump program de formare „la locul de muncă“plătit din fonduri publice naţionale. Greşelile şi inconsecvenţele miniştrilor sunt naturale, parte din proces. Aşa cum „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii“, pot să afirm că oamenii care au fost miniştri ai educaţiei au fost bine intenţionaţi, poate cu una – două excepţii. Însă timpul a fost prea scurt şi sistemul este imun la orice intenţie, fie ea bună sau rea – nimic nu e decisiv, ne facem că facem, căci, oricum, „mai sunt câteva luni şi pleacă şi ăsta."

Ce rămâne de făcut? Eu nu mai sper într-un pact politic naţional care să asigure un mandat mai lung la educaţie, chiar cu asumarea unui plan comun, semnat. Sunt conştientă că acest mandat, ca şi cel de la sănătate, este supus atenţiei publice ca niciun altul. Aşa că eu zic să îl alegem. Să îl alegem prin vot, pe Ministrul Educaţiei, o dată la cinci ani, aşa cum alegem preşedintele. Ca şi cum îi scoatem pe toţi candidaţii la concurs. Să îi vedem şi auzim înainte de a fi miniştri. Încă mai avem presă care să le pună întrebările care contează. Şi încă sunt tineri, părinţi, bunici care vor o educaţie de calitate pentru copiii şi nepoţii lor.

De ziua mondială a profesorilor, din respect pentru ei, eu aleg să nu mai folosesc termenul de preuniversitar. Voi folosi învăţămînt general, general obligatoriu, obligatoriu. Dar nimic nu ar trebui să fie „pre“ la ceva pentru care nu există şanse şi realitate. Decât, poate, pre-campania de la alegerile pentru viitorul ministru al educaţiei…

Cât despre ministru – cel pe care poate PSD va avea bunăvoinţa să îl nominalizeze între două certuri în coaliţiile formale şi informale, pe banii din gazele naturale şi legile justiţiei – îi dorim un mandat lung. Greşeli va face, poate încă din prima zi. Însă, după ce va învaţa din ele, un mandat mai lung poate îi dă şansa, timpul de reflecţie şi curajul de a le recunoaşte şi îndrepta.