„Din clasa a VI-a începe să se strice totul“

Profesorul Radu Gologan, coordonatorul elevilor care se întorc an de an cu medalii olimpice la matematică, explică problemele învăţământului românesc şi dă rezolvarea lor.

România ia, an de an, premii importante la olimpiadele internaţionale. Mai ales la cele mai dificile discipline – matematică, fizică, informatică. În acelaşi timp, România rămâne ţara „Bacalaureatelor-dezastru“, un dezastru parcă tot mai profund de la un an la altul. În jur de jumătate dintre cei care îndrăznesc să se înscrie la „examenul maturităţii“ nu trec de el. Ce e greşit în felul în care facem şcoală? Cu câteva zile înainte de începutul celei de-a doua sesiuni de Bac din acest an, coordonator al lotului olimpic de matematică „de când se ştie“, profesorul Radu Gologan încearcă să aducă puţină lumină în această chestiune dominată de umbre.

„Weekend Adevărul“: De câţi ani coordonaţi lotul de matematică?

Radu Gologan: Oficial, din 2001. Dar sunt implicat, cumva, de când eram şi eu olimpic internaţional, la începutul anilor ’70. Ca student m-am ocupat, de asemenea, de pregătirea copiilor olimpici. Şi după aceea, o perioadă lungă, până prin ’80 şi ceva.

Deci, practic, toată viaţa...

Bine, n-am făcut numai asta. A fost o perioadă în care nu s-a putut. Când am început la Institutul de Cercetări Matematice – faimosul, pe vremea aceea, INCREST –, a fost o dispută între Zoia Ceauşescu şi ministrul de atunci al Învăţământului, iar ministerul nu ne-a mai lăsat să participăm la olimpiade internaţionale. Dar asta a durat cel mult până prin ’90, după care lucrurile s-au reluat... Am fost în diverse comisii, mergeam la olimpiada naţională, corectam... Iar când s-au retras cei dinaintea mea, cu mare plăcere am acceptat această poziţie. O poziţie care îmi place, dar din păcate (râde) foarte curând va trebui să o părăsesc. Dar sperăm că putem pregăti înlocuitori... Iar la Balcaniada de Matematică de anul acesta a fost un coleg mult mai tânăr, conferenţiar la Matematică, s-a descurcat excepţional...

Şcoli de excelenţă: „Vianu“ şi un liceu privat

Ce trebuie să facă un coordonator de lot în competiţii?

Partea cea mai grea este cea de corectură. Procedura este următoarea: tu, ca ţară participantă, stabileşti un punctaj de comun acord cu juriul şi îl aplici pe lucrările participanţilor tăi. Partea cealaltă vine cu nişte specialişti matematicieni, li se spune coordonatori, şi îţi oferă sau nu acest punctaj. Deci este un fel de luptă: ei, să-ţi dea mai puţin, tu, să iei mai mult. Sigur, în situaţia în care un copil rezolvă perfect o problemă, nu e niciun fel de discuţie, ia direct 7 puncte (maximum de punctaj). Numai că asta nu se întâmplă aşa de des. Important este, atunci, ca tu să ştii să arăţi că anumite soluţii parţiale duc la ceva. Şi atunci, câte probleme ai, dacă n-au făcut perfect (ceea ce se întâmplă foarte des, jumătate din probleme nu sunt făcute complet), să ştii să demonstrezi că soluţiile respective sunt bune! Îţi trebuie multă matematică şi experienţă ca să poţi face lucrul acesta... Pe urmă, trebuie să ştii să influenţezi şi juriul, ca să dea nişte probleme care ar fi mai utile ţării tale... Asta ca să nu mai vorbim de pregătirea din întreg timpul anului, care, încet-încet, se transformă şi ea într-un soi de birocraţie... Nu e chiar aşa de uşor să strângi bani, să strângi acte, să faci plăţi... Eu, încet-încet, am devenit un soi de administrator... Noroc că sunt destul de mulţi profesori care pot să ţină ore multe, eu am puţine ore la copii acum, pentru că mă ocup cu tot felul de pregătiri, de organizări, de reviste...

Cum se pregătesc olimpicii în mod obişnuit?

Copiii se pregătesc acasă, cu profesorii lor sau cu şcoala lor, dacă şcoala e una care se implică. În momentul de faţă există însă numai două şcoli în România care au programe de excelenţă pentru nivelul de olimpiadă internaţională: Liceul Internaţional de Informatică, un liceu privat care dă cei mai mulţi olimpici, pentru că e un fel de Real Madrid, strânge jucătorii cei mai buni din ţară, şi Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu“. Cei de la Liceul Internaţional de Informatică sunt, de asemenea, foarte buni la fizică.

Sunt cei din urmă un bun exemplu pentru ce ar trebui să fie o instituţie privată de învăţământ?

Da, dar nu ştiu dacă sunt cel mai bun exemplu. Din păcate, pregătirea foarte intensă, dar strict pe specialitate lasă găuri foarte mari în pregătirea generală. Şi asta se simte. Copiii aceia, mulţi dintre ei, au probleme cu alte materii, ceea ce nu e în regulă. Când ai mulţi copii, iar şcoala doreşte cu tot dinadinsul să aibă succesele cele mai mari... Sigur, sunt câţiva care din familie şi din preocupări reuşesc să îşi completeze cultura, dar cei mai mulţi, nu. În marea lor majoritate, fac numai matematică sau numai fizică... Diferenţa faţă de „Vianu“ se vede, în sensul că olimpicii la matematică sau fizică de la „Vianu“ iau note foarte mari la Bacalaureat, în timp ce copiii de la Liceul Internaţio­nal, nu. Sigur însă că greşeala este a sistemului, care nu se mai ocupă de aceşti copii. Generaţia mea, de pildă, a avut şansa acelor clase speciale care se formau la nivel de judeţ. Şi sigur că aveam cei mai buni profesori la matematică, dar aveam cei mai buni profesori şi la română, şi la chimie, şi la istorie... Eu eram într-o clasă specială de fizică şi ţin minte că toţi ne duceam mai devreme la şcoală, să povestim ce am mai citit. Era o atmosferă de cultură, ceea ce azi pur şi simplu nu mai există.

„Nu prea mai facem faţă“

La câte olimpiade internaţionale aţi participat?

La 11, ca profesor, şi la alte două, ca elev. Şi la încă una, ca organizator, când a fost în România. Deci, în total, la 14. Dar sunt profesori din alte ţări, liderul Ungariei, de exemplu, a fost, cred, la vreo 30 de olimpiade.

De câte ori aţi revenit cu medalii?

De foarte multe ori. Poate că nu am luat de fiecare dată aurul, dar suntem ţara cu cele mai multe participări – 64, am fost prezenţi la toate ediţiile, noi suntem, de altfel, ţara care a organizat prima ediţie, din ’59-’60. Şi la fiecare ediţie am luat ceva medalii, aşa că noi avem vreo 80-90 de medalii de aur, cel puţin 150 de argint ş.a.m.d. Încă mai suntem pe primele locuri, dar în ultima vreme, ţările asiatice vin foarte tare din urmă. La ultima ediţie au luat toate medaliile de aur. Au un sistem de pregătire extrem de sportiv, şi formalizat, şi supravegheat la sânge... Nu prea mai facem faţă, copiii noştri sunt totuşi europeni şi nu pot fi încarceraţi în nişte sisteme de pregătire foarte rigide. Dar dacă te uiţi la procentul de olimpici care au ajuns matematicieni importanţi în lume, raportat şi la populaţie, noi stăm cel mai bine. Mult mai puţini olimpici chinezi ajung matematicieni importanţi în universităţi mari. Asta spune, pe de o parte, că sistemul de pregătire foarte tehnic, ca la şah, ca la gimnastică, nu înseamnă neapărat MATEMATICĂ. Ci mai degrabă felul ăsta de a privi poezia din matematică ajută. Copiii noştri iubesc matematica efectiv, nu ca să fie prezenţi în competiţii. ;

Liceul Internaţional de Informatică, un liceu privat care dă cei mai mulţi olimpici, e un fel de Real Madrid: strânge jucătorii cei mai buni din ţară.

„Modul în care se creează sinapsele s-a schimbat mult la specia umană în ultimele decenii“

Sistemul şi dascălii nu mai ţin pasul cu vremurile, observă Gologan

Vorbeaţi, nu demult, de mărimea – de fapt, de limita – contingentului de talentaţi dintr-o generaţie.

Problema învăţământului nostru este, de fapt, nivelul cel mai de jos, care este extrem de slab. Până şi nivelul mediu e acceptabil, dacă ne comparăm cu lumea occidentală. Dar dacă vom compara o clasă slabă de-a noastră cu nivelul cel mai de jos al învăţământului din Bronx (SUA), ca să dau un exemplu la întâmplare, elevii noştri ştiu mult mai puţin. Le lipseşte educaţia utilă în viaţă. Un american, chiar foarte slab pregătit, ştie ce înseamnă dobândă, ce e un ATM de la care scoţi bani, ce înseamnă cumpăratul unei case... chiar dacă e amărâtă. Or, la noi, un copil cu nivelul cel mai de jos nu a făcut şcoală deloc şi nu ştie nimic.

De ce unele şcoli performează, iar altele nu?

Din punctul meu de vedere, acest lucru se întâmplă în toată lumea, mai mult sau mai puţin, pentru că modul de gândire efectiv, modul în care se creează sinapsele, dacă vreţi, la specia umană, s-a schimbat mult în ultimele decenii. Şi se schimbă în continuare. Poate datorită influenţei sistemelor de comunicare, care au devenit extrem de rapide. Iar copiii fac cunoştinţă cu aceste sisteme de la prima vârstă. Iar noi, ca educatori, am rămas încremeniţi în proiect, cum se spune. Vrem acelaşi lucru şi vrem cu aceleaşi metode, în timp ce un copil de azi nu înţelege de ce să-nveţe pe de rost, când el oricând are acces la acea informaţie. Nu ştim încă să-l abordăm. Şi sigur că trebuie să găsim soluţii noi în acest sens, pentru că trebuie să-l învăţăm pe copil să şi memoreze, că e important să şi memoreze. Dar nu poţi să-i spui copilului, învaţă până mâine cinci strofe pe de rost, pentru că răspunsul lui va fi: „Dar de ce să le învăţ pe de rost? Le am pe calculator, pe tabletă, pe telefon... Pot oricând să scot telefonul şi să le recit dacă am nevoie“. S-a întâmplat deja în învăţământul anglo-saxon, şi se vede asta şi în statele din Asia care au fost dominate de acest sistem: copiii ajung la vârsta de 15-16 ani şi nu cunosc necesitatea unei demonstraţii. Pentru că sistemul anglo-saxon presupune să tragi concluzii din câteva exemple. Şi tu îi spui: „demonstrează că 1+2+n=n(n+1)/2“, iar el o să-ţi spună că rezultatul e atât, deci e-n regulă. Iar astea sunt lucruri complicate, iar dacă se întâmplă ca un copil să cadă în patima asta... sau, mai bine zis, în obişnuinţa asta, care va fi normală, căci ăsta va fi viitorul, orice am face noi... Oricât s-ar supăra editurile, oricât s-ar supăra educatorii şi profesorii, tot acolo vom ajunge. Hârtia e clar că dispare. Va fi doar aşa, pentru cei care vor să facă filosofie şi să se semneze pe carte.

Problema învăţământului nostru este nivelul cel mai de jos, care este extrem de slab. Până şi nivelul mediu e acceptabil, dacă ne comparăm cu lumea occidentală.

Noi, ca educatori, am rămas încremeniţi în proiect. Vrem acelaşi lucru şi vrem cu aceleaşi metode.

„Marea problemă a şcolii româneşti: evaluarea“

Şeful olimpicilor în cifre

Numele: Radu Gologan

Data şi locul naşterii: 7 iunie 1952, Braşov

Starea civilă:  căsătorit, o fiică

Studiile şi cariera:

1975: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Matematică

1976: Universitatea Bucureşti, specialist în analiză matematică (studii post-universitare)

1976-1979: profesor de matematică, Liceul nr. 18, Bucureşti

1979-1986: cercetător INCREST Bucureşti

1981: Institutul de Statistică Matematică al Academiei Române, doctor în Matematici

1982-1990: stagii de cercetare la diverse universităţi din Rusia, Franţa, SUA

1986-1990: cercetător Institutul de Maşini Agricole, Bucureşti

1990-2001: cercetător principal, Institutul de Matematică al Academiei Române

2001-prezent: profesor Universitatea Bucureşti, Politehnica Bucureşti

2001-prezent: coordonator lot olimpic la matematică

Locuieşte în: Bucureşti

„Weekend Adevărul“: Ce ar trebui să facă un învăţător dacă va constata că are un elev cu potenţial? Spuneaţi că principala lui obligaţie este de a-l nu strica pe elev.

Radu Gologan: Este o observaţie pe care am făcut-o de-a lungul anilor. Ce am văzut la nepoţii mei, dar şi la alţi copii, în principal în oraşe: elevii sunt, în clasele primare, mult mai şcolarizabili, dar şi mult mai ataşaţi şcolii. Ei par să fie şi mult mai deştepţi faţă de ceea ce se întâmplă după aceea.

La gimnaziu...

Din clasele VI-a, a VII-a mai precis, începe să se strice totul. Sigur că unii or să spună că e din cauza vârstei, că ajung la pubertate şi încep să facă prostii. Dar eu cred că e vorba de sistemul de şcolarizare, care începe să le impună tot felul de examene care devin formale şi totul se transformă într-un joc şi într-o dorinţă teribilă a şcolii, a elevului, a părinţilor mai ales, de a avea note mari cu orice chip şi de a învăţa formal pentru examenul care urmează. Pe de altă parte, tot în domeniul ăsta, este foarte important să existe dascăli care să se lupte pentru copiii lor, pentru că societatea românească, la fel ca multe alte societăţi din Est, în special, din state foste comuniste, a pierdut un avantaj pe care îl avea: nu se mai împrospătează intelectualitatea, adică nu mai există acel învăţător, sau acel sistem, care pe un copil care e isteţ şi care vrea să facă şcoală, să-l scoată dintr-un loc (iertată fie-mi exprimarea) troglodit. Iar o societate care nu-şi împrospătează intelectualii timp de 100 de ani devine o societate îmbătrânită din acest punct de vedere. E un fenomen biologic.

Credeţi că s-a întâmplat deja fenomenul de îmbătrânire a societăţii în România?

Cred că a început să se întâmple! Ia gândiţi-vă, ce s-a întâmplat cu primii noştri intelectuali, din care foarte mulţi proveneau din mediul ţărănesc? Erau acei oameni, şi ei şcoliţi, care descopereau pe proprietăţile lor copii deştepţi pe care îi ajutau, în sensul că aceştia ajungeau până la Paris, să facă doctoratul... Sistemul comunist a preluat această idee, cosmetizând-o ideologic. Pe ideea că cea mai importantă era clasa muncitoare, i-a ajutat pe copiii care proveneau din familii sărace. Acum, văd copii care sclipesc de inteligenţă în satele din România, care vor să facă şcoală, dar care, cum ştie toată lumea, nu au nicio posibilitate! Sistemul nu-i ajută. Şi gândiţi-vă că progresul cel mai important, din punct de vedere intelectual, al României, s-a făcut între 1830 şi 1880, cu aceşti
oameni care au pornit de jos de tot şi au tras cu dinţii să-nveţe! Or, copiii noştri de intelectuali au totul, aproape, de-a gata! Şi-atunci, ei nu au pentru ce să lupte! Mă gândesc la bunicii mei: amândoi erau din familii în care nu se făcuse şcoală. Şi au ajuns intelectuali de vârf. Ajutaţi, sigur că da, dar şi cu dorinţa asta, pentru că, pentru ei, şcoala era „şansa“.

„Profesorii ajung sclavii părinţilor“

Radu Gologan (primul din dreapta) în 1970, când participa la olimpiade din postura de concurent

Care e cea mai mare problemă?

Eu cred că în acest moment este evaluarea. Evalua­rea a fost dusă, din motive mai mult sau mai puţin politice, de jocul presei cu societatea, într-un punct dificil. Evaluarea a devenit extrem de formală, uneori extrem de simplă, şi toată şcoala se bazează pe acest sistem de evaluare, uitând că în jur mai e şi altceva. Şi, aşa cum vă spuneam, asta începe să se vadă din clasele a VI-a, a VII-a. Din nişte clase excepţionale, care doresc să-nveţe la orice şi să ridice mâna, devin nişte elevi care fac formal, la matematică, nişte exerciţii, învaţă pe de rost comentarii, sinome, antonime, la limba română, puţină gramatică – oricum mult prea grea pentru ceea ce vor ei, nu le rămâne nimic în cap după aceea... Iar profesorii ajung, în foarte multe situaţii, sclavii părinţilor. De aceea există atât de multe cereri de a schimba profesori în gimnazii. Pentru că sunt note prea mici. Părinţii vor note mari, pentru că acelea contează la admiterea la liceu. Şi după aceea descoperă că alţii, cu note mult mai mici, sunt mult mai buni. Iar ei nu mai pot face faţă. Şi asta există, chiar şi în Bucureşti, sunt şcoli cu tradiţia asta, să fie numai cu note de 10. Iar rezultatele aceloraşi copii, mai departe, la liceu, se dovedesc a fi dezastruoase.

Iar profesorii nu au nicio vină?

Ba da, s-au deprofesionalizat! Mulţi spun: „De ce să-mi bat eu capul să fac în plus, când părinţii nu vor decât note mari?“. Şi examenele lor, ale profesorilor, s-au transformat în ultimii ani, au fost duse prea mult spre partea pedagogică, uitându-se că, de exemplu, un profesor de matematică trebuie să ştie să rezolve probleme! Dacă nu ştie, ce să-i spună copilului? Şi bănuiesc că şi la alte obiecte se întâmplă la fel! Ăsta e rezultatul că plata profesorului este egală cu salariul minim pe economie. Şi nu ştiu cum se va putea ieşi din acest cerc vicios. Sigur că se vehiculează tot felul de formule, în funcţie de performanţă ş.a.m.d. Numai că, la noi, performanţa s-a măsurat întotdeauna formal, cu hârtii. În România e întotdeauna foarte greu să fii corect în privinţa felului în care se măsoară
competenţa.

Ceea ce înseamnă că şi copiii sunt pregătiţi greşit: doar să ia un examen sau altul, nu şi cum să gândească...

Exact. Şi, din păcate, asta s-a întâmplat şi la limba română, şi la fizică... Ca să nu mai vorbim de testul de la Bacalaureat privind competenţele la calculator. O bătaie de joc. Orice persoană care ar şti cum să deschidă calculatorul ar putea lua proba de Bac. Or, azi, nu mai e de joacă, ar trebui să vezi dacă ştie măcar cum se face un tabel. Să ştii să pui nişte date în el, să le aduni, să faci media, să gândeşti puţin. Şi tot aşa ar trebui făcut la matematică. Eu cred că în şcolile noastre informatica nu ar trebui să fie obiect separat de matematică.

De ce?

Matematica ar trebui să fie făcută şi prin informatică. Adică nu văd de ce, în liceu, un copil ar trebui să înveţe limbaje sofisticate de codare. Acelea sunt apanajul specialiştilor, iar dacă vor să-nveţe în mod special asta, o pot face şi în afara şcolii. Dar nu ar strica deloc să îi arăt, la matematică, în ce fel unele fenomene, pe care le studiez teoretic, pot fi vizualizate. Asta ar fi important.

„Trebuie să luptăm să ridicăm nivelul de jos“

Profesorul Gologan (al patrulea din dreapta) şi olimpicii săi, în 2004

Copiii învaţă în continuare foarte multă teorie, iar când trebuie să facă şi ceva practic, un grafic, să zicem, lucrurile încep să se încurce, nu?

Sigur că da! Şi în loc să rea­lizăm că modul lor de gândire se schimbă şi că felul lor de a înţelege e cu totul altul, faţă de acum 30 de ani... noi, profesorii, şcoala, programele şi tot ce mai vreţi, ne încăpăţânăm să facem acelaşi lucru ca şi înainte. Sau zicem că facem învăţământ digital, şi de fapt, sunt nişte firme care fac exact acelaşi lucru ca şi în manual, doar că formatul este pentru calculator, este cartea mutată pe ecran. Ori, ei trebuie să experimenteze, să încerce diverse situaţii... De exemplu: limita unei funcţii într-un punct. Păi, asta poţi s-o vizualizezi, vezi valorile şi tot ce se-ntâmplă acolo şi care e eroarea ş.a.m.d... Astea sunt lucruri cu care te-ntâlneşti în viaţă! Mă uit la studenţii mei, când povestesc lucrurile astea... „A, dac-aş fi ştiut că aşa e matematica... Mi-ar fi plăcut şi mie! Dar niciodată nu mi-a arătat cineva că matematica poate fi aşa!“ Sunt câţiva profesori care pot face asta, dar nu cei mai mulţi.

Ei nu au fost pregătiţi pentru asta în facultate, nici ei nu au prea vrut, nu sunt plătiţi, sunt, în general, consideraţi un fel de prestatori de servicii de către părinţi... 

Există un model care să ne inspire?

Deşi mulţi sunt contra, eu cred că sistemul american a reuşit un pas mare înainte. Nu în sensul de a merge spre excelenţă, ci în sensul de a ridica acea clasă de jos. Ajută pe oricine să poată deveni curând un executant corect. Să se poată descurca în viaţă, să poată face o meserie, chiar dacă foarte simplă: să poată să ponteze, să poată pune un cod pe calculator, să poată să măsoare când pune un fier-beton sau să poată tăia o scândură când îşi face o casă... Or, la noi întâlneşti oameni care nu ştiu nimic: lucrează de 10 ani pe şantier
şi nu sunt în stare să vadă un proiect!

Asta ar trebui făcut şi la noi?

Eu cred că da. Ar trebui să luptăm ca nivelul de jos să-l ridicăm. Un fel de alfabetizare. Iar nivelul de excelenţă – să-l păstrăm sus. Nivelul de excelenţă nu a scăzut, dar să nu-l pierdem şi pe ăsta. Încă avem facultăţi bune, în ciuda a tot ce se spune. Un exemplu sunt facultăţile de IT, iar toţi cei care ies de acolo au joburi bune, salarii bune, sunt primiţi peste tot să aprofundeze, la doctorate... Facultăţile de matematică nu sunt nici ele rele. Nici Chimia.... Numai că ar trebui să-i păstrăm pe cei mai buni absolvenţi în învăţământ şi cercetare. Ceea ce acum e închis, căci noi, ăştia bătrâni, ne-am făcut un sistem prin care noi ne-am închis în cetate, iar alţii nu mai pot să vină, pentru că le cerem nişte lucruri care nu se pot face decât în 40 de ani de viaţă... Or, în America, un tânăr foarte bun e angajat cu numai două lucrări ştiinţifice, pentru că este foarte bun. Iar clasa medie trebuie educată în aşa fel încât să poată oricând să schimbe domeniul de activitate. Pentru că viitorul va schimba foarte repede meseriile şi numărul de oameni implicaţi în diverse domenii. Ştiu eu ce va fi mâine? Poate va fi un sistem prin care oamenii vor fi număraţi pe stradă cu tableta. Şi vor trebui să fie oameni care să apese pe tabletă şi să-i numere. Să vadă cum sunt parcate automobilele... Dar dacă oamenii nu au nişte cunoştinţe cât de cât, nu vor putea să facă asta. ;

Totul se transformă într-o dorinţă teribilă a şcolii, a elevului, a părinţilor mai ales, de a avea note mari cu orice chip.

Se uită că un profesor de matematică trebuie să ştie să rezolve probleme! Dacă nu ştie, ce să-i spună copilului?

Ar trebui să luptăm ca nivelul de jos să-l ridicăm. Un fel de alfabetizare. Iar nivelul de excelenţă să-l păstrăm sus.

Noi, ăştia bătrâni, ne-am făcut un sistem prin care ne-am închis în cetate, iar alţii nu mai pot să vină.

„Ca să iei 6 la matematică la Bac, trebuie doar să vii la ore şi să fii atent“

Ultimul lot de performeri ai lui Radu Gologan (al doilea din dreapta)

Dintre elevii dumneavoastră care iau premii la olimpiade internaţionale, câţi rămân aici?

Dacă vă referiţi doar la cei care sunt în echipa de matematică a României, cam o treime rămân să studieze în ţară. Uneori mai puţin, alteori mai mult. Au fost situaţii în care au rămas chiar toţi. Dar să ştiţi că ei nu pleacă pentru că ar fi rău în România. Iar cei care pleacă ar vrea să se întoarcă, pentru că ăsta este locul lor. Dar dacă, după ce fac un doctorat foarte bun, ar vrea să se angajeze la Politehnică, iar salariul este 12  milioane, iar postul de lector e cel mai bun caz... Şi casă nu-şi pot cumpăra, maşină nu-şi pot cumpăra... Sigur că zic: „Mai stau“.

Bacalaureatele-dezastru ce măsoară?

Şcolile în care se face şcoală.

Şi ce ar trebui să schimbăm ca să nu mai fie Bacalaureate-dezastru?

Să se facă şcoală. S-a înmulţit atât de tare numărul de licee în care materia predată este ca la „Sava“, iar copiii de acolo pur şi simplu nu au cum să acceadă nişte noţiuni teoretice dacă nu sunt făcuţi pentru asta...! Şi atunci, ce le ceri? Ei matematică n-au făcut, română n-au făcut, nu poţi să-i măsori ca pe ceilalţi... Iar lumea trebuie să ştie: sunt şcoli în care nu se face şcoală! Nu se face şcoală cu şcoala închisă, nu că se duc la şcoală şi stau. Sunt şcoli din astea în România! Profesorul nu vine, pentru că i se dau opt milioane salariu, nu i se mai dau bani de transport... El ce zice? „Dacă ăştia nu vin, nu mă mai duc nici eu!“

Cum vi se par subiectele de Bac?

Sigur că nu sunt de acord cu subiectele date la matematică, pentru că un copil care gândeşte corect ar trebui să aibă posibilităţi mai bune decât cei care sunt pregătiţi formal şi au nişte tehnici. Dar eu vă spun: ca să iei 6, la matematică, trebuie doar să te duci la şcoală în clasa a XI-a şi a XII-a şi să fii atent la ore. Atât! Nu trebuie să-ţi faci nici tema, nu trebuie să faci nimic. Trebuie doar să ai un profesor corect, care, o dată pe săptămână, îţi face nişte subiecte de Bacalaureat.

Să ştiţi că olimpicii nu pleacă pentru că ar fi rău în România. Iar cei care pleacă ar vrea să se întoarcă, pentru că ăsta este locul lor.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.