Dilema unui donator de calculatoare apropo de părinţii leneşi

Vara aceasta am primit şi am donat mai departe aproximativ 60 calculatoare. Unele noi-nouţe, altele second-hand, dar funcţionale. Am selectat familii cu copii cu situaţii materiale foarte grele. Dar am avut neplăcuta surpriză ca unele dintre ele să ne aducă înapoi donaţiile din motive de ”muieţi-s posmagii”.

Să vă dau 2 exemple.

Cazul 1

O tanti, soţie de preot, mamă de 4 copii, care făceau şcoala online de pe un telefon crăpat, pe rând. Mi-a fost recomandată de o cunoştinţă care spunea că i se tot văita cât de greu este pentru copiii ei, că nu au cu ce.

Le duc calculator desktop second hand, de la o firma care şi-a reînnoit parcul tehnologic. Calculatorul proaspăt reinstalat cu Windows, 100% funcţional. Îi arat acolo ce şi cum, iar la final zic:

- Şi tot ce trebuie să faceţi este să-l conectaţi la Internet, printr-un cablu.

- Păi, noi avem Wi-Fi.

- Şi nu puteţi să trageţi un cablu de Ethernet de la router până la calculator? Cablul îl aveţi aici, în plasă.

- Păi, nu, că noi avem Wi-Fi.

- Ştiţi, uitaţi nu e mare problemă. Puteţi face aşa şi aşa. Eventual, puteţi lua o placă WiFi, costă 20-30 lei, ca să aveţi acest desktop conectat la Wi-Fi, dacă nu puteţi/nu vreţi să îl conectaţi prin cablu.

- Nu, noi avem Wi-Fi. Mai bine îl luaţi înapoi.

M-am uitat lung la ea, la copilaşul din braţele ei, la un băiat care era lângă ea, am luat calculatorul şi am plecat, bombănind prostia omenească.

Cazul 2

Alt prieten îmi recomandă alt caz social. Mamă singură, fetiţă deşteaptă, tot aşa, fără posibilităţi, s-a chinuit foarte mult în perioada şcolii online.  Ar avea nevoie de un calculator ca de aer.

Îi preparăm un calculator (eu şi fi-miu cel mare de 11 ani), instalăm Windows-ul, testăm să vedem că merge perfect, o sun, vine la noi la sediu şi îl ia, cu multe mulţumiri.

A doua zi, ma contactează prietenul meu:

- Mi-a zis mămica respectivă că nu-i merge calculatorul şi că vrea să ţi-l aducă înapoi.
- ?!?! Cum să nu-i meargă? Eu cu mâna mea i-am pus Windows-ul, l-am testat, sigur mergea când i l-am dat.
- Uite, mi-a şi dat un printscreen.

Mă uit la poză şi mă crucesc.

- Ştii, ea vrea să deschidă un document Word. Eu i-am instalat DOAR Windows-ul, pentru că atât e legal. Office-ul, antivirusul, Adobe Acrobat, arhivatoare, etc – asta trebuie să şi le instaleze ea. Uite, are opţiunea A, B, C... I-am şi zis de asta...

- Ştiu, dar vrea să-l aducă înapoi.

- OK.

În ziua respectivă, mama mi-a adus înapoi calculatorul.

Eu, de curiozitate, o întreb.

- Nu vă supăraţi, nu avea fata Dvs. nevoie de un calculator?

- Ba da. Dar astă nu merge. Nu pot să deschid un document cu el.

- Şi atunci de ce nu le-aţi instalat Dvs sau să rugaţi un vecin să vi le instaleze? Durează 10-15 minute.

- Păi nu ştiu, nu mă pricep. O să aştept să primească de la Primărie unul, pe caz social.

- Ok, perfect, aşa să faceţi.

Ambele calculatoare care s-au întors le-am dat în 24h la familii care apreciază.

Acum, dilema mea este următoarea:

Merită sau nu să ajuţi copiii care au părinţi ”muieţi-s posmagii”? Adică şi ne-educaţi şi leneşi. Şi sub ce formă?

Cât de mare nenoroc în viaţă să ai, ca un copil al unui părinte care nu e dispus să facă un minim de efort să te ajute? Ghinion, nenică.

Eu mă simt foarte trist, ştiind că acel copil este lipsit de o şansă elementară în viaţă.

Ştiţi câţi părinţi sunt aşa în România? Peste 40%! Este enorm!

Dar, având resurse puţine, dacă este să aleg să dau un calculator la o familie recunoscătoare, care se agită pentru copiii lor versus o familie care vor să primească totul pe tavă, atunci clar, aleg familia care se zbate.

În principiu, noi, la Asociaţia StartEvo, după ce am ajutat foarte mulţi oameni în aceşti ani, punându-ne la punct procedurile, am scăzut foarte mult procentul de oameni care NU MERITĂ să fie ajutaţi. Dar nu l-am eliminat, din păcate. Este o datorie a noastră faţă de donatori, care fac un efort să facă un bine. Cum să te asiguri că bunătatea donatorilor are un impact cât mai mare? Cum să elimini cât mai bine pleava?

Ei bine, soluţia este următoarea. Prin educaţie! Decât să dai peştele, mai bine îi înveţi să pescuiască. Dar educaţia durează, este dificilă, este complicată.

De aceea, în timp, am schimbat ponderea activităţilor noastre, în acest moment 95% din timp fiind îndreptate către educaţie prin joacă, cu platforma educaţională Kidibot.

Frustrarea însă rămâne. Un potenţial uriaş se pierde datorită lipsei de interes crasă pentru evoluţie personală. Şi nu e vorba că acei părinţi nu se agită pentru ei. Nu. Ei nu se agită pentru copiii lor. Lumina ochilor. Ce au mai scump pe lume. Sau alte clişee de genul ăsta.

Şi este păcat.

Eu cel puţin, sunt conştient că nu am încă acel grad de senioritate care să mă facă să nu mai pun la suflet aceste lucruri. Pur şi simplu, sunt revoltat de fiecare dată când mă lovesc de aşa multă prostie. Alţi oameni, mai înţelepţi decât mine, mi-au spus că ce contează este să faci bine, indiferent dacă acei oameni apreciază şi sunt recunoscători sau nu.

Momentan, încă sunt frustrat de lenea şi prostia celor care au nevoie de ajutor pentru copiii lor şi nu mişcă un deget să-i ajute.

Voi cum vedeţi lucrurile?

I-aţi lăsa să moară/să se chinuie pe părinţii leneşi sau i-aţi ajuta, gândindu-vă la copiii lor că au avut ghinion cu aşa părinţi?

Sau v-aţi direcţiona ajutorul la unii care măcar ştiţi că vor să fie ajutaţi, sunt recunoscători şi depun efort să iasă din mlaştina în care stau?