Despre şpaga şcolară - realitate cotidiană

Cât de gratuită e şcoala de stat obligatorie?     FOTO Adevărul

În timp ce majoritatea cadrelor didactice, în frunte cu sindicatele care le reprezintă interesele în funcţie de simpatiile şi alăturările clasei politice, se vaită de salariul şi nivelul scăzut de viaţă, realitatea din teren bate de departe bocetele de prefăcuţi ale acestora.

Ba, mai mult, ca o paranteză a manipulării acestor cadre didactice, realitatea constată că bocetele, vaietele şi greva foamei pot să urce preopinentul fără experienţă şi aparteneţă politică declarată, într-unul din fotoliile parlamentare, cazul învăţătoarei din Caracal, care are acum posibilitatea de a pune umărul la îndreptarea legislaţiei din domeniul învăţământului.

Dar nu despre aceasta vreau să discut, ci despre o realitate cotidiană din şcolile româneşti, nerecunoscută oficial la nici un nivel, dar blamată public şi pusă la zid chiar şi de profitorii acesteia. În special, în oraşele mari ale ţării încă de la începutul anului şcolar, uneori chiar şi în vacanţe, sub diferite pretexte, părinţii de elevi, asociaţi sau nu, fac pe dracu' în patru să strângă bani pentru educatori, învăţători, profesori.

Din toată bogăţia şi mai ales sărăcia lor, părinţii pun mână de la mână şi strâng fonduri pentru cadrele didactice. Dar ce nu face un părinte bun pentru copilul lui? Sacrificii, eforturi necunoscute imense, unii renunţând la multe necesităţii ale traiului zilnic pentru a da banul la şcoală. De parcă marcarea banului, cadoul, contribuţia la doamna învăţătoare, profesoară le-ar face copii mai deştepţi. Mai învăţaţi, mai educaţi!

Strânsul şpăgii, că altfel nu o poate numi atât timp cât cadrele didactice sunt plătite să-şi facă meseria, are loc în fiecare zi, iar dacă nu există un prilej, ocazie, se inventează ceva de către un părinte mai zelos sau altul sau sugerat abil de unii dascăli. Să luăm Bucureştiul de exemplu. Cine are copii şcolari ştie că bagă adânc mâna în buzunar pentru ridicarea „nivelului învăţământului”, care cu şpagă nu creşte, ci duce la rezultate dezastruase evidenţiate la examene.

Cine nu ştie şi are curiozitatea să vadă şi-o poate satisface oricând. Foarte simplu, în fiecare dimineaţă, la porţile şi în preajma şcolilor părinţii fac cheta inevitabilă. Casierul dintre părinţi se alege la începutul anului şi are ingrata misiune de a strânge banii pentru diversele „necesităţi”, momente, evenimente. Din banii părinţilor se cumpără aproape tot la şcoală, chiar dacă, legal, fondul clasei este interzis, dar benevol, începând de la consumabilele pentru tablă până la diverse dotări gen calculatoare, laptopuri, bani pentru întreţinerea infrastructurii, reparaţii şi câte şi mai câte fără de care elevii nu pot”învăţa”.

De aia nu au rezultate! Uniforma este şi ea o afacere bănoasă pentru cei ce le produc cu ajutorul cadrelor didactice care ajută la contractarea lor. O uniformă de şcoală generală sau de liceu se antamează de multe ori din vacanţe de către firmele şi persoanele interesate şi poate ajunge la preţuri de peste 1 milion de lei fără nici un fel de probleme.

Uneori, preţul se indexează pe nevăzute şi în loc de costul afişat, anunţat părinţilor la începutul anului şcolar, pe parcurs acesta creşte. Iar tupeul afaceriştilor este fără margini. Caz concret, într-un liceu bucureşten, după ce la începutul anului şcolar s-a stabilit o anumită sumă, recent preţul uniformei care nu a fost livrată nici acum aproape că s-a dublat!!! La refuzul părinţilor de a plăti creşterea abuzivă, tupeul şi nesimţirea firmei profitoare i-a acuzat pe elevii şi părinţii care au refuzat hoţia pe faţă de furt!!! I-auzi, furt!

Dar hoţia şi jecmăneala evidentă a profitorilor cu s-o numi? Ba, mai mult, elevilor de la acelaşi liceu minţi „luminate” le-au transmis că trebuie să dea bani pentru cumpărarea unei staţii de radioamplificare, de mii de euro! S-o fi stricat vechea staţie şi nu se mai pot auzi „înalţii politicieni sau edili”, chemaţi la fiecare început de an şcolar să se dea în bărci. Chiar dacă şpaga neoficializată către cadrele didactice şi şcoală este dată de către părinţi tot timpul anului sub diverse forme, aceasta cunoaşte anumite perioade din an când are creşteri semnificative. Paştele, Crăciunul, alte sărbători legale sau nelegale, cum ar fi ziua Domnului sau a Doamnei, Mărţişorul, Ziua femeii constituie momente de euforie pentru cadele didactice, când dragostea părinţilor spre binele elevilor face să crească nivelul atenţiilor către învăţători, educatori, profesori.

Iar cotele parte ale părinţilor nu sunt deloc neglijabile, începând cel puţin de la 50 Roni în sus, după cu stabilesc comitetele de părinţi. Drept recunoştinţă, dascălii devin un pic mai indulgenţi cu elevii care sunt atenţi, poate le pun câte o notă mai mare, sunt mai puţin exigenţi, mulţi gândind că notele prea mari nu sunt bune mereu, ca să-i poate chema ulterior pe copii şi la meditaţii.

Evident, pe bani, pe bani frumoşi chiar. Astfel, şpaga şcolară nerecunoscută oficial, dar practicată în realitatea cotidiană ajută la „creşterea” nivelului educaţiei româneşti,dotarea şcolilor, „profesionalizarea” cadrelor didactice şi scoterea de elevi „foarte buni”, pe banii părinţilor, elevi care ulterior, cum o dovedeşte cu prisosinţă realitatea, din păcate, capotează lamentabil la bacalaureat. Scriind despre aceste realităţi nerecunoscute, dar practicate mi-a venit şi o idee.

Ce ar zice guvernanţii dacă ar impune şi un impozit pe şpaga şcolară, că dacă tot dau părinţii de ce să nu se aleagă şi statul cu ceva. Simplu, profesorii ar declara cuantumul şpăgii pe proprie răspundere, nu ar mai fi acuzaţi că ar primi foloase necuvenite şi s-ar oficializa şi această şpagă. Ce ziceţi?

Atât deocamdată, despre şpaga şcolară. Data viitoare, poate vom aborda subiectele afacerilor din şcolile româneşti. Tot pe banii părinţilor, cum altfel?