1. Ce înseamnă un ”profesor bun”?

Cred că un bun profesor trebuie să obţină un dozaj armonios între următoarele calităţi: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicînd o constantă bunătate a inimii), rigoare bine temperată.

2. Ce alte abilităţi şi cunoştinţe (in afara materiei predate) sunt necesare?

Orizontul de cunoştinţe al unui bun profesor trebuie să depăşească hotarele specialităţii sale. Cu alte cuvinte, e esenţială cultura lui generală. Esenţiale sunt şi abilităţi de tipul: limbaj limpede şi atrăgător, simţ al umorului, autoritate personală, dublată însă de cordialitate. Un profesor nu trebuie să-şi inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicităţi „de gaşcă”. Trebuie să fie comunicativ, bine dispus, capabil să găsească proporţia justă între sobrietate şi camaraderie.

3. Dacă ar fi să evaluaţi ultimii 20 de ani, care din factorii ce influenţează comunicarea dintre profesor şi elevi (familie, mass-media, societate) s-au modificat, fie prin intensificare, fie prin diminuare?

În cădere liberă sunt familia şi societatea. Familia este ea însăşi o instituţie în criză, iar „societatea” e confuză, dezarticulată, încurajînd arbitrarul comportamental, falsele modele, atitudinile „trendy”, tendinţele centrifugale şi reacţiile standardizate. În schimb mass-media au căpătat un prestigiu nemeritat. Inflaţia lor e dublată de o îngrijorătoare prăbuşire a calităţii.

4. Dacă acum aţi fi elev, cum aţi dori să fie/să arate/să se comporte profesorul dvs?

Mi-aş dori să semene cu profesorii pe care i-am avut în liceu şi la facultate. Aveau, toţi, o croială universitară autentică. Erau, cu adevărat, nişte „domni” (un concept din ce în ce mai puţin la modă), adică nu puteau fi asimilaţi cu stilul golănaş ignar, prost-crescut, mediocru intelectualmente, incult şi ţîfnos al unei lumi în care „domnia” e o fandoseală, o formă vinovată de „elitism”.

5. Care este profesorul dvs preferat?

În liceu, un unchi al meu, Vladimir Niculescu, profesor de franceză, care îmi citea, seara, din Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu. Deasupra tuturor, Constantin Noica. Care însă nu accepta să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, să-i spunem „profesor”. Ideea lui despre „şcoală” era dincolo de orice convenţii, dincolo de afectări „catedratice”, dincolo de obosita „şcolaritate” birocratică. Era, în acelaşi timp, „maestrul” ideal: ştia să adauge informaţiei seducţia şi reuşea să provoace, fără efort şi fără regie, admiraţia discipolilor.

Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reuşit decît capacitatea de a stîrni şi de a întreţine admiraţia. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e cel care e capabil să admire. Restul sunt anexe...