Primul dintre ele este, fireşte, rezultatul recentelor alegeri locale. Nici nu mai importă aici culoarea politică – am ajuns atât de jos ca naţiune, încât cei care mai „suferă” încă de moralitate sunt gata să aleagă pe oricine, fără preferinţe, numai puşcăriaş să nu fie. Mulţi dintre noi (din păcate, încă nu destul de mulţi) pricep adevărata proporţie a dezastrului. Nu există dovadă mai limpede de alienare decât să alegi hoţi, borfaşi, condamnaţi sau suspecţi; e o decădere a respectului de sine, la scară naţională, care te face să-ţi dai palme peste obraji, ca să te trezeşti, căci aşa ceva e greu de crezut că poate exista cu adevărat.

Cel de-al doilea eveniment îl reprezintă iminenta apropiere a celor două examene de căpătâi ale naţiunii: capacitatea şi bacalaureatul, unde să ne ţină ăl de sus, că din ce se-arată, n-o să fie bine. Din sfere înalte, din ministere şi inspectorate, veghează cu atenţie în an electoral comitete şi comiţii grijulii să nu ne facem prea tare de râs în statisticile finale, singurele care contează. Nici vorbă de vreo analiză, mai cu aplecare şi metodă, despre câtă carte ştiu de fapt puişorii, pe care o avea grijă vreo mam’ mare să-i ducă în excursie, ca să nu mai rămâie repetenţi şi anul acesta.

Mă mir cum de mai avem biata ţară sub noi. În mare parte, vina este şi a noastră. Pentru că ne pierdem în extazul textelor motivaţionale de care geme internetul, care ne spun ce vrem să auzim, că nota 10 nu te ajută în viaţă, „pe stradă”, în loc să le insuflăm copiilor noştri respectul faţă de cei care învaţă şi ştiu carte.

Aceasta este realitatea în care trăieşte poporul român, abrutizat de corupţia şi nepăsarea conducătorilor lui, întinse ca o rană supurândă, atât de cangrenată încât nici nu mai doare, doar îi simţi mirosul pestilenţial şi vezi carnea putrezită cum se desprinde din ea şi-ţi amorţeşte simţurile. Iar peste toate astea, pecinginea idiocraţiei câştigă tot mai mult teren, în timp ce pătura subţire de intelectuali autentici (nu de doctori plagiatori) ţipă cu disperare că educaţia temeinică e singura care ne mai poate salva. Fiindcă, aşa cum putem vedea cu toţii, cei care fură, plagiază, corup, jignesc, mint în faţă, ţipă ca nişte ţaţe prinse pe uliţă cu sarsanaua plină de cireşele vecinului, dau în stânga şi-n dreapta fără milă, ca să-şi păstreze avantaje câştigate pe nedrept, toţi aceştia sunt (cu puţine excepţii) oameni incapabili să scoată două vorbe, să lege coerent alte câteva idei în afara celor trei legate de biblie, cruce şi tărişoară, pe care le tot morfolesc din campanie încoace.  

Idiocraţia pândeşte hâdă şi o să ne sară în faţă, arătându-ne cu degetul ei acuzator teritoriile pe care le-a cucerit – multe, aproape toate. Mă mir cum de mai avem biata ţară sub noi. În mare parte, vina este şi a noastră. Pentru că ne pierdem în extazul textelor motivaţionale de care geme internetul, care ne spun ce vrem să auzim, că nota 10 nu te ajută în viaţă, „pe stradă”, în loc să le insuflăm copiilor noştri respectul faţă de cei care învaţă şi ştiu carte. Pentru că ne place că „ăla micu’” îi răspunde parte-n parte profesorului, la şcoală, fiindcă „are personalitate”, în loc să-l punem la punct, măcar ca principiu de educaţie. Pentru că „dă-o-ncolo de şcoală, ce vă dau ăştia atâtea teme, de nu mai aveţi timp de copilărie”, dar vrem să avem cu toţii fii şi fiice studenţi. Pentru că „sistemul e prost” şi „profesorii nu fac nimic la şcoală”, dar nici noi, acasă, nu punem mâna pe o carte, că-i mai uşor uitatul la televizor. Pentru că cei care învaţă sunt „tocilari care nu ştiu să se distreze”, şi nota 10 e pentru fraierii care nu se pricep la altceva decât să rupă cartea.

Să ridici în slăvi mediocritatea, ca pe o virtute, este o iresponsabilitate strigătoare la cer. Dar şi mai grav este că această mediocritate a pus bazele societăţii bolnave de azi, care promovează ca modele politicieni găunoşi şi persoane publice de o subţirime intelectuală strigătoare la cer.

Şi de ce se întâmplă asta? Pentru că aceştia toţi, personalităţi de mucava într-un decor sinistru, sunt mai uşor de înţeles şi de imitat. Cu ei în faţă, e mai uşor să speri că nu trebuie să fii deştept sau învăţat ca să ai bani (chiar şi furaţi) sau să fii celebru (fie şi numai pentru că eşti îmbrăcat sumar). Mediocritatea e uşor de calchiat şi e o prolifică generatoare de speranţe. Până la urmă, ce-i aşa mare brânză cu premianţii ăştia? Ce atâta bătaie de cap cu meritocraţia, în loc să alegem/imităm oameni „descurcăreţi”, care au reuşit în viaţă mai pe scurtătură?

Ok. Trebuie să fie „cool” să obţii lucruri fără efort – dacă se poate, de ce te-ai chinui mai mult decât e nevoie? Dar haideţi să ne uităm un pic în oglindă. Este adevărat că aţi vrea să fiţi tratat de un medic, şef de promoţie? Apărat de un avocat care a terminat Dreptul cu 10? Este adevărat că aţi vrea să vă repare maşina un inginer care a câştigat o bursă la Audi? Aşa-i că v-ar plăcea să vă consilieze un bancher care nu s-a târât prin facultate de la o sesiune la alta, prin re-re-re? Şi, în ultimă instanţă, aşa-i că aţi vrea ca pe copilul vostru să-l înveţe carte un profesor care a terminat primul în promoţia lui? Un profesor de 10? Da, de zecele ăla care „nu contează”, atunci când vine vorba de propria progenitură…

Dubla măsură e excepţională. Pentru că alţii trebuie să muncească, să transpire pe carte, să sufere, să îndure presiunea sistemului nenorocit, să tragă tare până le sar ochii pentru o notă bună – altfel, ce încredere să avem în ei? Dar, când vine vorba de ograda noastră, de alegerile noastre şi de modelele pe care ni le luăm, zecele nu-i în niciun caz o garanţie, ba chiar ar putea fi dovada inadaptării, a tocitului inutil şi a blegoşeniei de premiant.

Amin.