De bună seamă, orice pilotare are nevoie de eşantionarea corectă ştiinţific a populaţiei, pentru relevanţă statistică. Ştiu prea bine acest fapt tehnic, căci predau probabilităţi şi statistică. Rural-mic urban-urban. Socio-economico-geografico. Nord-sud-est-vest. Munte-deal-câmpie. Fete-băieţi. Femei-bărbaţi. Etc.

Toate bune şi frumoase, cu acest mic amendament de leadership: dorinţa reală de a face parte din echipa şcolilor-pilot nu ţine de eşantionare corectă statistic, în primul rând, ci de curajul asumării unui exerciţiu de leadership real în materia transformării Şcolii ca sistem în România, fără precedent pentru generaţia noastră. Pot fi şcoli mult mai curajoase la sat, şi mult mai puţin curajoase la oraş – sau invers. Mult mai curajoase la deal, şi mult mai puţin curajoase la câmpie – sau invers. Mult mai curajoase în nord şi sud, şi mult mai puţin curajoase în est şi vest – sau invers.

De ce “nu toţi putem la fel” ne învaţă, statistic, de pildă, distribuţia normală (clopotul lui Gauss, pălăria lui Napoleon) Regula empirică 68-95-99,7 spune aşa: în cazul unei distribuţii normale, 68% din populaţia despre care facem vorbire se află într-o deviaţie standard stânga-dreapta faţă de medie; apoi, 95% din populaţie încape în două deviaţii standard stânga-dreapta faţă de medie; iar 99,7% din populaţie se regăseşte în trei deviaţii standard stânga-dreapta faţă de medie. Pe româneşte, mă aştept ca tipul de comportament prevalent al şcolilor în materia pilotării prin activarea articolului 26 din Legea Educaţiei Naţionale să fie, pe bună dreptate, unul mai degrabă neutru, rezonabil de reticent, rezervat, de expectativă. Prin urmare, 68% din şcoli (procentul definit de o deviaţie standard la stânga şi o deviaţie standard la dreapta faţă de comportamentul mediu) s-ar afla într-o zonă mai mult sau mai puţin rezervat-reticentă-neutră (nu ne băgăm deocamdată; vedem ce-o fi la anul etc.) – nici să dea pe dinafară de entuziasm, dar nici să sugrume schimbarea, adversare de neîmpăcat ale procesului. Aşadar, ştim clar că, din 100 de şcoli, 68 sunt mai degrabă neutru-reticente, iar restul de 100 – 68 = 32 s-ar împărţi în două tabere: 16 şcoli ar fi foarte rezistente la schimbare, iar 16 şcoli ar saluta, fără rezerve, schimbarea. Dacă ne uităm la 95% din şcoli în două deviaţii standard stânga-dreapta faţă de comportamentul mediu neutru-reticent-rezervat, atunci rămân 100 – 95 = 5 şcoli, din care 2-3 ar muri cu pilotarea de gât, să nu se petreacă, iar 3-2 s-ar bate până la ultima picătură de vlagă, ca ele să fie cele ce pun pilotarea în fapt încă din septembrie 2020, orice va fi însemnând, tehnic, pilotarea cu pricina. E simplu, nu e complicat, şi e fără mânie şi fără părtinire. Faceţi voi aritmetica de mai sus, 68-95-99.7, la miile de şcoli şi licee existente azi în România şi vedeţi ce vă dă. Din acest motiv am zis că e absolut natural (“normal”) ca nu toţi să ne putem asuma pilotarea la fel deschişi şi entuziaşti. Nimic straşnic aici.

În acest text, exemplific tema asumării oneste, liber-consimţite, a pilotării prin două studii de caz – unul deja pus în fapt, celălalt aflat încă în faza contemplării (aka leadership work in progress).

Primul exemplu are în vedere decizia liderilor federaţiilor sindicale reprezentative din Educaţie, exprimată clar în spaţiul public, de a sprijini crearea şi funcţionarea şcolilor-pilot pentru operaţionalizarea unor arhitecturi curriculare, de resurse umane şi instituţionale de secol XXI. Salut fără rezerve această decizie, care reprezintă un caz excelent de management înţelept al polarităţilor: nu suntem adversari ai schimbării, în condiţiile în care creăm un spaţiu de pilotare care să permită această schimbare, gestionând deopotrivă înţelept rezistenţa firească la schimbare a celei mai consistente proporţii din oamenii şcolii – îndeosebi la primul pas, cel al începutului fără precedent deja creat. Mulţumesc pentru acest sprijin. Repet: prevalenţa de netăgăduit (67%-33%) a comportamentelor umane şi organizaţonale de natură defensivă în raport cu cele constructive este clar documentată ştiinţific şi prezentă pe piaţă în instrumentare psihometric de clasă mondială (e.g., circumplex)

Al doilea exemplu are în vedere expectativa universităţilor în a-şi asuma (măcar una, că n-o fi foc!...) pilotarea de îndată a cel puţin unui program de licenţă pentru profesia didactică (geograf e una, profesor de geografie e cu totul altceva; istoric e una, profesor de istorie e cu totul altceva etc.) În zeci şi sute de conversaţii informale cu distinşi coechipieri şi prieteni universitari, aceştia admit că formarea iniţială pe filiera didactică prin programe de licenţă este una solidă şi cu valoare adăugată foarte mari pentru viitori profesori – acum mai rămâne ca măcar o universitate să spargă gheaţa. Hai, că puteţi! 68-95-99,7!... 😊

Există un punct în care, fie că ne place, fie că nu, NU sutem deloc egali între noi: curajul asumării schimbării. Fructificarea unei oportunităţi nu ţine de egalitarism, pentru că nu toţi putem la fel, dar nu e câtuşi de puţin elitistă, pentru că nu e deloc doar pentru cei aleşi. Vreţi să intraţi în joc, intraţi, alături de şcolile care deja mi-au dat semnal explicit că vor, de bună-voie. Sunteţi bineveniţi şi învăţăm împreună să jucăm jocul cât de bine putem, cu bună-credinţă. Nu vreţi să intraţi în joc, nu intraţi. Jocul rămâne deschis, pentru că abia a început. Vă aşteptăm cu bucurie, când veţi fi pregătiţi să ne deveniţi coechipieri. În materia asumării liber-consimţite, corectitudinea relevanţei statistice trece în plan secund.

Numele jocului este, de fapt, altul: curajul pilotării.

Curaj asumat onest, cu integritate.

Gând bun tuturor. Ţinem aproape.