Cum e cu limba română, cu istoria şi cu latina în şcoală

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În continuarea articolului de săptămâna trecută, voi spune câteva lucruri despre intenţiile celor de la care provin propunerile recente de reformă a şcolii, care au făcut deja valuri în mass-media şi în presa scrisă. Voi începe prin a spune că nu ştiu cine sunt iniţiatorii reformei.

Ar fi interesant de văzut de ce domenii aparţin şi ce experienţă pedagogică au. Probabil că numele se află pe net, dar astfel de prezentări sunt rareori clarificatoare. Să trecem. Mulţi îşi dau cu părerea despre şcoală, dar puţini au şi idei corecte şi aplicabile. Niciun domeniu nu are o inerţie mai mare şi nu e mai greu de reformat decât învăţământul. Şi unde nu e vorba în primul rând de bani, deşi este nevoie şi de ei, unde e vorba de mentalităţi şi de o perfectă cunoaştere a societăţii care urmează a beneficia de noua şcoală. După părerea mea, doar doi dintre miniştrii învăţământului postdecembrişti au avut în vedere schimbări cu adevărat esenţiale pentru ca şcoala să devină competitivă: Andrei Marga şi Daniel Funeriu.

Şcoală românească

Poate un pic prea devreme, şi unul, şi altul, şi nesprijiniţi de sistemul politic. Politica în materie de educaţie, ca şi în oricare altul, este la mâna partidelor. Iar partidele sunt compuse în majoritate din oameni care au profitat din plin de lacunele sistemului de după 1989: universităţi private care sunt mai degrabă business-uri decât şcoli, doctorate plagiate, diplome cumpărate. E de mirare că parlamentul nu vrea să audă de o reformă reală? Sau că miniştrii învăţământului se supun orbeşte exigenţelor partidelor care-i susţin, chiar dacă sunt, unii, profesori universitari eminenţi? Ştiu ce spun: i-am cunoscut pe majoritatea, pe unii, personal, am stat de vorbă, când au avut bunăvoinţa de a mă consulta, îi apreciez pe mulţi şi regret că n-au fost în stare să facă decât în prea mică măsură ceea ce, în definitiv, eu cred că erau capabili să facă pentru şcoala românească.

Confuzie generală

Încep să înţeleg de ce, după atâtea eforturi bine intenţionate, ne pomenim în 2016 cu propuneri de schimbare a programei pentru gimnaziu şi liceu cum ar fi cele care au stârnit scandalul din urmă. Îmi dau perfect de bine seama că un rol în confuzia generală se datorează presei şi mass-mediei. Când chemi la discuţie pe un post de televiziune oameni care n-au predat niciodată la clasă sau care nici măcar nu şi-au încheiat studiile şi-i încurajezi să se lamenteze pe tema „scoaterii“ orelor de istorie din gimnaziu, fără măcar a-i informa despre ce este cu adevărat vorba, la ce poţi să te aştepţi? La o vorbărie goală despre un atentat la conştiinţa naţională. Faptul că maghiarii, a căror limbă nu este, ca româna, de origine latină, menţin în programele lor şcolare mai multe ore de limbă a strămoşilor noştri decât noi nu constituie decât un argument conjunctural cu iz patriotic în favoarea predării  latinei în clasa a VIII-a din gimnaziul naţional. Ca să nu spun că nici unui moderator de televiziune şi nici unui invitat în platouri nu i-a trecut prin cap ideea că eliminarea unei ore de limba română va conduce, şi nu neapărat pe temen lung, la o exprimare, la televiziune, în primul rând, şi mai deficitară decât în prezent, ceea ce ar fi putut constitui un argument important în dezbatere.

Tirade sforăitoare

Dar vina mare tot specialiştii o poartă. Unde sunt, în aceste minabile dezbateri, lingviştii, literaţii, profesorii de limba română, latiniştii, istoricii? O să-mi spuneţi că a fost, de exemplu, chestionat profesorul Dinu Giurăscu. A fost, e drept, dar ce a spus? A rostit nişte tirade sforăitoare fără alt conţinut decât că noi de la Râm ne tragem, vorba cronicarului, şi că... Am şi uitat ce a mai spus. Ca şi alţii care au protestat sublim şi ineficace.

O dezbatere utilă trebuie să depăşească acest cadru de revoltă sentimentală şi patriotică şi să aducă în prim plan probleme precise şi actuale legate de studiul latinei, românei sau istoriei în şcoală. V-aţi gândit că poate studiul cu pricina nici nu mai este necesar în epoca internetului? Nu ţin cu orice chip să torn gaz pe foc, dar mi s-ar părea necesară o discuţie serioasă înainte de a decide. Voi reveni asupra acestui aspect al lucrurilor. Deocamdată mi-am propus să relev insuficienţa unor polemici în care nici o parte nu pare interesată să depăşească nivelul unei demagogii patriotarde.

Un scriitor francez contemporan e citat adesea, şi după moartea lui, cu această definiţie: „Patriotismul este iubirea alor tăi, naţionalismul înseamnă ura faţă de ceilalţi”. Scutiţi-mă, vă rog, de argumente de genul că ungurii adoră latina, iar noi o urâm. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite