Cum îi ajutăm pe copii să recupereze ce mai poate fi recuperat din şcoală?

FOTO World Vision

Indiferent de cum va reîncepe şcoala pe 8 februarie, un singur lucru este sigur: după un an de pandemie, elevii vor avea de depăşit pierderi de învăţare mai mici sau mai mari, în funcţie de cât de mult au fost ajutaţi acasă şi de şcoală.

În mediul rural situaţia este cea mai dureroasă. Copiii de la sate pleacă deja cu un minus în faţa colegilor de generaţie din şcolile urbane: primii merg la şcoli de cele mai multe ori lipsite, de dotări materiale, de bugete, de sprijin, cu profesori puţini. Pentru ei, şcoala e mai grea chiar în ani normali. Acum, aceşti copii au în faţă perspectiva unor examene ratate. Şi având în vedere că rezultatele slabe sunt principala cauză a abandonului şcolar, ne putem aştepta la nişte rate record ale acestui indicator. Eram oricum pe una dintre ultimele poziţii în Europa la abandon şcolar; acum am putea deveni campioni.

Punctul de ruptură: clasa a VIII-a

Sfârşitul gimnaziului coincide cu vârful abandonului şcolar la nivel naţional, dar nici după aceea lucrurile nu stau prea bine: peste 20% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani nu merg la liceu, jumătate dintre aceştia lucrând cu ziua.

Iată scenariul clasic: să luăm un copil sărac dintr-un sat izolat din România. Familia abia dacă îşi permite să îi cumpere cele câteva cărţi şi caiete absolut necesare, dar cel mai adesea nu îi poate oferi şi un loc unde să înveţe. Copilul poartă hainele şi încălţările lăsate de fraţii mai mari; iarna, când vremea e rea, ajunge greu sau deloc la şcoală. În plus, trebuie să facă şi treabă în gospodărie. Aşa începe să acumuleze absenţe, apoi rezultatele şcolare încep să se deterioreze, apoi ruşinea de a nu avea haine, mâncare, rechizite şi de a lua numai note proaste îl face să absenteze din ce în ce mai des. La sfârşitul clasei a VIII-a, descurajat şi fără perspectiva niciunui ajutor, abandonează şcoala, nu mai are decât să îşi caute de muncă, prin vecini, ca zilier. Asta, dacă are noroc. Şi toate astea sunt pur şi simplu rezultatul ghinionului de a se fi născut într-o familie săracă de la sat.

Ce e de făcut?

Cum spuneam, defetismul nu ajută. Cred că avem în faţă un nou început pentru şcoala de la ţară: ce-ar fi dacă i-am ajuta să recupereze orele pierdute nu doar pentru copiii din mediile defavorizate, ci pe toţi elevii care au fost afectaţi de pandemie?

Fundaţia World Vision România, unde lucrez, face aşa ceva de multă vreme. Denumirea „oficială”, cam pompoasă, a acestui tip de programe este de „educaţie remedială”. În lume, aceste programe au un scop bine definit – de a readuce elevii la un anumit nivel de instrucţie, în urma unor situaţii sau evenimente care au generat pierderi de învăţare. Poate fi vorba de copiii din comunităţi sărace, care au nevoie de ajutor suplimentar pentru a-i ajunge din urmă pe colegii lor, de copiii din zone afectate de catastrofe naturale ş.a.m.d.

Programele educaţionale ale organizaţiei noastre se derulează în 300 dintre satele cele mai sărace din România. Studiile noastre arată că acolo sunt nevoile cele mai mari: în aceste sate, mai bine de jumătate dintre elevii care abandonează şcoala după clasa a VIII-a o fac pentru că familia nu îşi mai permite costul şcolii.

Deocamdată nu e clar cât de mari sunt pierderile de învăţare. Ştim sigur că ele există, din mai multe motive: şcolile şi profesorii au fost luaţi pe nepregătite de suspendarea cursurilor, baza materială precară a şcolii (inclusiv de resurse educaţionale, nu doar de echipamente) şi incertitudinea inerentă a situaţiei (reflectată de diferitele strategii naţionale de gestionare a pandemiei).

Nu va nevoie de schimbări legislative şi în niciun caz de schimbarea Legii Educaţiei Naţionale. Ceea ce se va face în acest program (lecţii, metode, teste, bune practici) nu va funcţiona, fără îndoială, impecabil. Va fi nevoie de ajustări pe parcurs, de o analiză a alocării resurselor, de un efort bugetar şi logistic suplimentar. Însă eu cred că un astfel de program este absolut necesar şi după ce pandemia va fi trecut, nu doar pentru a-i ajuta în continuare pe copii (căci efectele pandemiei se vor resimţi pe o perioadă mai lungă), ci şi pentru a repune bazele învăţământului rural, acolo unde învaţă copiii cei mai dezavantajaţi ai României.

Cum arată şi ce rezultate are un program de educaţie remedială

Educaţia remedială nu are cum să fie un panaceu. Nu va rezolva toate problemele şi probabil nu va face mai mult decât să reducă la un nivel acceptabil pierderile de cunoştinţe ale acestei generaţii de copii. Însă un program naţional de educaţie remedială, ţintind în mod specific menţinerea nivelului de pregătire a copiilor la un nivel măcar minim acceptabil, ar putea fi o şansă extraordinară. Practic, ar fi un uriaş program pilot pentru restartarea educaţiei rurale. Este perfect posibil ca un astfel de program, care va integra resurse şi metode de predare şi evaluare online şi offline, să fie utilizat după ce va trece pandemia pentru a îmbunătăţi calitatea educaţiei din mediul rural.

M-am uitat, alături de colegii mei, pe rezultatele programelor World Vision România care au şi o componentă de educaţie remedială. E clar că impactul lor e unul pozitiv: circa 35% dintre elevi şi-au îmbunătăţit rezultatele şcolare, iar 53,5% le-au menţinut la acelaşi nivel, chiar dacă în cea de-a doua jumătate a anului şcolar trecut aceste activităţi au fost organizate doar online. Vorbim de o pondere totală de aproape 90% din copii care au reuşit, graţie programelor de educaţie remedială, să ţină pasul cu şcoala în condiţii extrem de dificile. Este un succes indiscutabil. Ar mai trebui să menţionez că în anul şcolar 2019-2020 Fundaţia World Vision România a sprijinit peste 20.000 de copii din mediul rural din peste 400 de şcoli. Nu toţi – însă foarte mulţi – au participat la astfel de programe.

Educaţie adaptată nevoilor elevilor

Marea provocare este ca educaţia remedială să fie realizată în funcţie de situaţia reală a elevilor. Trebuie să facem o analiză la nivel naţional a situaţiei educaţionale a elevilor, mai exact o evaluare a acestora pentru a vedea care sunt lacunele acumulate. Fiecare zonă de sărăcie rurală, cu copiii ei înzestraţi, dar lipsiţi de şansă, are nevoi specifice: într-un loc vorbim de lipsa profesorilor calificaţi, în altul de lipsa accesului la resurse educaţionale, în altul de discriminare.

Formarea profesorilor astfel încât aceştia să le poată preda elevilor conţinuturi educaţionale adaptate nevoilor şi lacunelor specifice este de asemenea obligatorie. În perioada decembrie-ianuarie, fundaţia noastră a realizat un sondaj în urma căruia a reieşit că 62% dintre profesori au nevoie, până la finalul anului şcolar, de soluţii de adaptare a conţinutului educaţional asigurate de Ministerul Educaţiei.

Este nevoie de adaptarea curriculei, de o metodologie de predare şi de ghiduri special gândite pentru a-i ajuta pe profesori să susţină ore de educaţie remedială. Trebuie să includem şi metode inovatoare de predare, iar digitalizarea este în continuare importantă dacă vrem să ajungem la elevul din 2021. Nu trebuie să uităm ce am învăţat în pandemie.