Copilul care-şi vinde temele pe mâncare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am cunoscut undeva în ţara asta un copil care-şi vindea temele pe mâncare. Un copil slab, cu un trup fragil dintr-o familie numeroasă. În pauze, stătea în ultima bancă şi înfuleca câte un sandviş uriaş făcut din jumătate de pâine.

Nu i l-a pregătit mama acasă, l-a „câştigat prin muncă“, de la un coleg căruia i-a făcut tema la matematică. Pentru că el era cel mai bun din clasă lui la matematică, copiii arătau interes. Şi au înfăptuit o piaţă; e adevărat, el deţinea monopolul.

Are 11 ani şi pielea brună; când zâmbeşte, parcă tot sufletul i se urcă în ochi. Din ultima bancă mănâncă şi-i priveşte pe ceilalţi copii alergând prin clasă. Se va juca cu ei când foamea va fi potolită. Nenorocita foame care îl roade în fiecare zi. Îi priveşte cu ochi repezi pe colegii lui şi e vesel; la şcoală e bine.

Multă vreme, niciun adult n-a ştiut ce se întâmplă în clasă, până când Andrei mi s-a plâns că Mihai i-a furat mâncarea. L-am găsit pe Mihai în ultima bancă, ţinând strâns un sandviş între mâini. În timp ce îl muştruluiam şi încercam să înţeleg de ce un copil cuminte fura mâncarea colegilor, el se uita în jos, ascunzând un soi de mândrie pe care n-am înţeles-o atunci. N-am scos de la el niciun cuvânt. Mai târziu, doar, am descifrat întâmplarea: după ce Mihai i-a făcut tema, Andrei a refuzat să-i dea mâncarea promisă, încălcând înţelegerea; aşa că băiatul şi-a luat singur sandvişul „muncit“.

Primul meu impuls a fost acela că trocul nu poate fi acceptat la şcoală, că e cu totul imoral să vinzi şi să cumperi cunoaştere. Totuşi, cum să decizi să intervii când ştii că e vorba despre binele, confortul şi sănătatea unui copil? Cum să-i spun că de mâine nu va mai mânca la şcoală, când ştii că cere mâncare de nevoie? Poate că mâncarea asta îl ţine activ şi sănătos. Cum putem să vorbim de principii cu un copil cu stomacul gol?

De partea cealaltă, de prea multe ori, elevii noştri îşi fac temele de mântuială, doar ca să evite pedeapsa notei proaste. Generaţii întregi au umplut pagini transcrise de ici de colo, asumându-şi cu candoare munca altora. Şcoala îi învaţă pe copiii noştri încă de mici că  nu munca, efortul depus, progresul contează, ci dovezile formale. Cine ştie câţi elevi au luat o notă nemeritată pe baza temelor cumpărate?

Copiii aceştia despre care citim uneori în ziare şi care ne înduioşează nu sunt nişte fantasmagorii. Ei sunt parte din România de astăzi, o parte frumoasă, plină de inocenţă şi cu un potenţial extraordinar.

Mi-l închipui pe Mihai acasă, stând ore-n şir să descifreze limbajul greoi din manualul de geografie pentru ca a doua zi să ţină mereu mâna ridicată la ore. Şi să fie lăudat în cancelarie, el, băiatul cu haine prea mici, care nu-i acoperă niciodată încheieturile. Când mama lui a văzut pe caiet un semn roşu al unui profesor, i-a dat o palmă. Mihai nu a avut puterea să-mi povestească, dar colegii lui au vorbit pentru el; el doar privea în jos, spre degetele care se frecau unul de altul. Mi-l amintesc pe Mihai şi îmi dau seama că e extraordinar că venea la şcoală în fiecare zi. Şi, mai mult, se străduia să înveţe. Îi sclipeau ochii şi avea vise mari; uneori visa să devină mecanic, alteori spunea că ar vrea să se facă doctor, să facă oamenii bine. Mecanic sau doctor, el voia să facă bine.

Copilul care îşi vindea temele pe mâncare e, poate, o minte strălucită. Poate printr-un noroc va răzbi la lumină. Sau poate va rămâne în negura unui sat românesc uitat de lume, măcinat de griji şi foame, deşi el era sursa temei reuşite la matematică, deşi el învăţa mereu la geografie. Copiii aceştia despre care citim uneori în ziare şi care ne înduioşează nu sunt nişte fantasmagorii. Ei sunt parte din România de astăzi, o parte frumoasă, plină de inocenţă şi cu un potenţial extraordinar. Avem nevoie de politici care să-i scoată din sărăcie absolută şi umilinţă, să le redea şansele să se dezvolte, să devină re-formatorii de care satul românesc are atâta nevoie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite