Copilul ars care nu ştia să scrie sau ce să facem cu PIB-ul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe mâna lui dreaptă, văd semnele unei arsuri puternice, iar cicatricea se alungeşte încă vânătă să-i cuprindă tot antebraţul. Mai târziu, am aflat de la un alt copil că bunica a scăpat apă fierbinte pe el când era mai mic.

Există undeva în ţara asta un copil care repetă clasa a 5-a. Stă în ultima bancă şi nu are niciun prieten în clasă. Vine la şcoală cu un ghiozdan subţire unde sunt doar două caiete şi pixuri. Din ultima bancă abia vede la tablă. Deşi e mai mare decât colegii lui, Florin are un trup mic şi fragil. Te priveşte pe sub genele lui blonde cu ochi verzi, atât de plini de copilărie.

Tot timpul orei stă cu capul plecat, evită să participe la oră. Chiar dacă ar vrea să participe, nu poate, pentru că nu are manual. Nu i s-a dat. Întâi au primit manuale copiii "mai buni" şi pentru el nu au mai rămas. Timp de trei săptămâni i-am repetat dirigintei că Florin are nevoie de manual de română. Manualul a venit într-un târziu, după insistenţe zilnice.

Când mă aşez alături de el în bancă să lucrăm un exerciţiu împreună, Florin se fâstâceşte, caută febril în ghiozdan un caiet gol pe care să scrie la română. Îi e ruşine că are doar două caiete şi ar vrea un caiet curat, pentru română, dar caietul acela nu există. Îi zâmbesc şi îl îndemn să scrie pe o pagină nouă a singurului caiet dictando pe care îl are. Începem să citim împreună un text despre pinguini, mai întâi poticnit, stângaci, apoi mai degajat. Ne aşezăm să rezolvăm un exerciţiu de completare a spaţiilor libere. Florin se descurcă de minune, e atât de bucuros când reuşeşte, zâmbeşte cu ochii aţintiţi în caiet. Scrie foarte bine după manual, caută îndelung răspunsul în text.

Într-o altă oră, mi-a spus că îi plac mult lupii şi ar vrea să scrie o poveste despre lupi. Dar când încearcă să scrie un cuvânt pe care nu îl are în faţă, Florin se blochează. Nu ştie decât să copieze cuvintele, cunoaşte literele, dar îi e greu să le transpună în cuvinte, să le scrie unele lângă altele. Îi repet pe silabe fiecare cuvânt de cel puţin zece ori şi, din câteva încercări, reuşeşte să scrie. Pare că în cei şase ani de şcoală, Florin nu a făcut altceva decât să copieze din cărţi. În şase ani, el nu a învăţat decât să copieze litere din manual. Nu are exerciţiul scrierii, al formulării unor idei.

Pe mâna lui dreaptă, văd semnele unei arsuri puternice, iar cicatricea se alungeşte încă vânătă să-i cuprindă tot antebraţul. Mai târziu, am aflat de la un alt copil că bunica a scăpat apă fierbinte pe el când era mai mic. Pe jumătate din corpul lui.

Diriginta îşi formase o opinie despre el înainte să-l cunoască. Era singurul 'repetent' din clasa ei, deci trebuia să fie atentă şi, chiar dacă Florin pare cuminte, credea că precauţia e necesară. 

Ce şanse are Florin, copilul uitat în ultima bancă, copilul cu arsuri pe jumătate din corp, copilul cu haine ponosite şi caiete prea puţine, copilul care nu primeşte nici măcar manuale la toate materiile să promoveze clasa? Dacă măcar o miime din venituri excedentare ale educaţiei s-ar duce către educaţia acestor copii, dacă ne-am asuma că aceşti copii trebuie sprijiniţi suplimentar în parcursul lor şcolar, poate abia atunci am putea afirma că asigurăm şanse egale copiilor din România. Să îi încărcăm pe aceşti copii atât de delicaţi cu povara propriului viitor atât de devreme este nedrept. Să îi provocăm să ţină piept marginalizării, să ne aşteptăm ca ei să vină la şcoală, în ciuda segregării, toate acestea sunt fantezii nerealiste. Dacă nu investim în aceşti copii astăzi şi în educaţia lor, nu putem avea un viitor mai frumos în România.

Altfel, educaţia românească este o faţadă, o joacă sinistră la finalul căreia unii copii ajung adulţi vătămaţi, vulnerabili, care nu-şi pot găsi locul într-o lume ultra competitivă şi tehnologizată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite