N-am înţeles ce nu era în regulă cu acea carte, cert e că maică-mea mi-a confiscat-o “până mă fac mai mare” şi mi-a vârât sub nas alţi oameni cu alte spade.

La început nu mi-a plăcut poza, fiindcă nu era şi cu tunuri. Pe urmă am intrat în altă belea. Ca să pot citi şi când venea noaptea, a trebuit să născocesc o soluţie de făcut lumină în întunericul rece al blocurilor comuniste, fiindcă nu ştiu cum se făcea, dar cum uneltea Richelieu o perfidă răzbunare, cum se stingea becul şi rămâneam îngrozit sub plapumă, aşteptând zorii să văd cum au scăpat eroii mei. Am reuşit cu un disc metalic perforat, tehnologie dobândită prin troc, de la un amic al cărui tată lucra la “Fabrica de Aluminiu”, contra unor nimicuri preţioase din propria colecţie.  Înlocuiam dibaci ochiul mic de la aragaz, potriveam fluxul de gaz şi din trei-patru încercări, “dispozitivul”  începea să producă o flacără lungă şi galbenă, tocmai bună de citit cu frica în sân. A fost prima lovitură pe care am dat-o “sistemului” şi am continuat să-l trag în piept pe Ceauşescu în acest fel aproape un deceniu, inclusiv pe vremea când învăţam ca apucatul pentru facultate.

De aceea poate, recunosc, povestea asta e puţin subiectivă. Pe când mă plimbam plictisit deunăzi printr-un super-market, printre ghirlande şi oameni stăpâniţi de furia cumpărăturilor aniversare, am poposit la raftul cu autoservire pentru patiserie. O mogâldeaţă îmbrăcată oribil se căznea să scoată cu cleştele special un pateu aburind din cutia de sticlă. Anii m-au făcut mai rău, se pare, căci n-am putut să-mi reprim repulsia pentru mâneca insalubră a paltonului care pendula deasupra celorlalte bunătăţi. Am aşteptat oarecum iritat ca unealta civilizată în formă de degete de inox să fie pusă la locul ei. În schimb, mogâldeaţa s-a întors spre mine cu un zâmbet cât faţa, poate cel mai senin văzut de multe zile şi mi-a înmânat-o: poftiţi!

Aşa am aflat că îl cheamă Aramis, că are 12 ani, că nu a fost o zi la şcoală în viaţa lui, fiindcă nu are certificat de naştere şi că în general îşi face veacul în faţa magazinului acela din Domneşti. Are un „target” de activitate pe zi cuprins între 10 şi 15 lei, bani pe care trebuie să îi investească seara cu competenţă, fiindcă mai are câţiva fraţi mai mici acasă care depind de această activitate. Este evident că pateul pe care îl fugărea în ziua aceea era rodul vreunei afaceri cu mult mai profitabile decât în mod normal.

Să ne înţelegem: nu prea ofer bani cerşetorilor, cu excepţia acelor bătrâni care stau sistematic în acelaşi loc zi de zi, fără să spună absolut nimic (prin cuvinte sau cartoane agăţate de gât). Aceia sau acelea care au uneori aspect de statui ale disperării, sau dacă te uiţi cu atenţie poate ale unei demnităţi năclăite de neputinţă. În plus, fără a profera injurii sau să ambalez motorul, am metodele mele iscusite de a scăpa de supărătorii ştergători de parbrize. De ce vă spun astea: ca să nu înţelegeţi cumva că văd vreo virtute mai importantă decât munca cinstită. Vă spun asta ca să vă epatez cu valorile mele de dreapta, pe care le pot detalia în multe feluri despre cum Statul ar trebui să fie minimal şi despre cum corupţia şi hoţia sunt rude bune cu socialismul şi impostura. Vă spun, pentru că sunt ferm convins că scara deciziei, inversată de comunişti, etatişti sau doctrinari ar trebui să înceapă de la individ şi familia lui şi să crească firesc spre vecinătate, comunitatea locală, regiune şi abia în cele din urmă Stat. Nu intru în chestiunea Europei Unite pentru că sunt străbătut de o emoţie benignă pe care nu vreau să o risipesc pe nimicuri, un sentiment ca pe vremea când universul meu fizic se rezuma la doar câteva locuri de acasă sau de la bunici, însă puteam evada oriunde doream pe gaura cheii cărţilor.

Dacă  v-am spus acestea, este evident că acesta nu este un text despre cerşetori, pomeni statale gen ajutoare sociale, discursuri despre “categorii” defavorizate, politici anti-discriminare sau alte fleacuri care nu anulează nicidecum posibilitatea ca Aramis să existe. Nu, este o poveste despre oameni prinşi de destin la locul şi timpul nepotrivite şi în special despre copiii care nu pot citi, pentru că nu au fost la şcoală o zi în viaţa lor. În loc să demontăm împreună inconştienţa părinţilor acestor copii, ei înşişi prinşi de sistem la interfaţa unde lipsa de educaţie şi de şanse se împleteşte “armonios ” cu lenea ancestrală sau varii alte vicii, haideţi mai bine să vedem ce face o societate evoluată ca a noastră în astfel de situaţii.

Dar să vă zic povestea mai departe şi veţi trage voi concluzia. În mintea mea a încolţit pe loc un plan diabolic. Să-l întâlnesc pe acest copil cu cele două fete ale mele, de vârsta lui, într-un discurs practic şi fără prea multe cuvinte despre şanse şi oportunităţi. Trec peste faptul că lui Aramis nu i-a trecut prin gând nicio clipă că este profund greşit să te sui în maşina unui străin, pentru a merge acasă la acesta „să găsim nişte haine adecvate”, ceea ce explică mult despre fenomene ca traficul de carne vie sau alte nenorociri curente, acelea ale societăţii noastre, pe care politicienii de la Bruxelles vor să ne facă să credem că o “controlează” cu dibăcie şi expertiză.

După ce l-am “ferchezuit” cât de cât cu ajutorul soţiei, care în felul acesta a scăpat de o seamă de haine aruncate prin diverse lăzi prin podul casei, am stat la masă cu toţii, cu tradiţionalele sarmale cu mămăligă. A cerut singur să se spele pe mâini şi a insistat îndelung în jetul de apă caldă (sic!) al robinetului. Am aflat că stă cu familia într-o dărăpănătură, fostă staţie de gaze, şi că apa o cară ai lui cu căldarea de la primul vecin aflat la nu ştiu ce distanţă. În timp ce se chinuia să utilizeze adecvat furculiţa şi şerveţelul, am apostrofat-o pe fiica mea cea mare, de 12 ani, pentru faptul că a pufnit-o râsul. Mai târziu mi-a părut rău, când am găsit-o peste câteva ore în camera ei lăcrimând, realizând că fusese un râs crispat, datorat incredibilului situaţiei create, aceea de a lua masa cu un “cerşetor”.

Rând pe rând am aflat, fără să pun întrebări, cum îi roagă zi de zi pe ai lui să-i facă certificat de naştere pentru a putea merge la şcoală, cum a încercat să se ducă, temporar, cum i-a spus conducerea şcolii şi cum a ajuns astfel în cabinetul psihologului, care i-a scris un diagnostic lung pe o foaie de hârtie. Nu ştie ce anume, nici ai lui nu ştiu să citească prea bine. N-are prieteni, fiindcă toţi copiii din jur îl evită şi a încercat singur să se uite pe un abecedar găsit la gunoi, dar nu a înţeles nimic şi a lăsat-o baltă. Istoria cu certificatul de naştere este un soi de epopee ce trebuie să se petreacă undeva pe la Ploieşti, unde ai lui sigur vor ajunge “mâine sau săptămâna viitoare”.  Fostul primar, (un PSD-ist din acela de o şesime de tonă, cel care a stat 16 ani în fruntea comunei şi care printr-un interviu declara că „vrea să lase Primăria băiatului lui cel mare” N.r.), pare-se că nu a dorit să afle de ce doreşte audienţă maică-sa. La noul, (un PDL-ist constrâns de bugetul pe care “porcii de la centru” nu-l alocă primarilor opoziţiei, N.r.), n-au mai încercat să caute ajutor. Mai merge pe la biserici de sărbători, pentru pomană (pe o rază de 5 Km sunt vreo şapte lăcaşe de cult, dar acestea sunt ocupate cu probleme duhovniceşti, se pare N.r.). O dată chiar a mers la stadionul din Domneşti, încercând să fie lăsat să joace şi el fotbal cu băieţii. Probabil că nu avea adidaşi sau nu cadra cu echipa, nu ştiu, dar cert e că nu i-a ieşit nici pasa asta. “Măcar de aş avea o bicicletă”, a concluzionat el. Aşa n-ar mai pierde atât de mult timp cu mersul de acasă la supermarket, în special seara când are şi plase cu pâini de dus. Inutil să spun că a fost una dintre puţinele dăţi când nu am insistat pe aspectul formal al vorbitului la masă.

Cred că au fost cel mai greu de înghiţit sarmale din viaţa mea, eu, un pasionat al mâncărurilor tradiţionale româneşti. Presupun că dacă ar fi fost “mititei”, cu sau fără bicarbonat, ar fi rămas în farfurie, ar fi fost o experienţă românească mult prea personală.

Când s-a urcat în maşină, să îl duc înapoi la “locul de muncă”, nu prea ştia ce va face cu sacoşele cu haine şi mâncare, plus că i se mai îndesase acolo şi o minge de fotbal "adevărată", primită cadou de copii la nu ştiu ce sărbătoare şi care zăcea neatinsă de ani de zile. Pe drumul de 3 Km am încercat să-i spun ce credeam eu că poate fi singura lui ieşire din situaţie, singura lui şansă pe care, cu un fond genetic bun (pe care cred că îl are) şi cu multă muncă şi voinţă, o poate fructifica astfel încât să nu-şi petreacă viaţa în faţa supermarketului, sau mult mai probabil, la închisoare pentru furt ori tâlhărie.

„I-am spus că trebuie să meargă la şcoală.”

I-am spus că societatea în care trăim este incapabilă să facă ceva pentru el şi că el singur poate să se scoată din mizerie, presându-şi părinţii inconştienţi sau neputincioşi să îi facă nenorocitul de certificat, să poată merge din toamnă la şcoală în clasa I-a, în vreme ce copiii de vârsta lui sunt la gimnaziu. I-am mai spus şi că oamenii vor continua să-l evite, copiii să râdă de el, va fi mereu repezit de clienţii pe care îi agasează să-şi facă norma şi că nu trebuie să se supere pe ei. Atât pot ei să facă! Ei, Primăria, Biserica, antrenorul de fotbal, directorul de şcoală, comunitatea locală şi cu voia dvs., ultimul pe listă Statul, acel zeu incredibil de prost al vremurilor noastre. I-am zis şi că va fi incredibil de greu şi că poate va vrea să îşi ia lumea în cap nu de o mie, ci de un milion de ori înainte să reuşească. I-am zis ce m-am  priceput eu să-i zic cu nodul în gât, cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului, atunci când pronia ne face pe toţi mai buni pentru câteva zile, doar pentru câteva.

Mă  gândesc câţi astfel de copii sunt în România, aceia care nu pot adormi  cu teama ca eroii cărţilor lor să nu păţească ceva peste noapte, nu pentru că se stinge lumina, nu pentru că eroii lor nu mai sunt în cărţi, ci la TV sau pe internet, ci pentru că pur şi simplu nu ştiu să citească. Mă întreb la ce folosesc toate găleţile electorale, toţi galoşii de cauciuc pentru “oameni de plastilină” din popor, mă întreb la ce bun venitul minim garantat pentru nemuncă, de vreme ce singurii care ar trebui să aibă astfel de “daruri” ar trebui să fie doar cei care sunt prinşi de destin într-un colţ în care, noi, ceilalţi, îi privim ca pe nişte arătări din altă lume. Banii nemunciţi de cei în putere, corupţia politicienilor veroşi care cumpără voturi pentru a putea să se „preocupe de soarta oamenilor”, nepăsarea celor care cred că Statul e acolo pentru a le rezolva problemele, uitând că această noţiune abstractă este un nimeni pe care nu l-au văzut, o himeră cu care nu au semnat niciun contract, o afurisită de umbrelă sub care pot dormi liniştiţi ori pot înjura cu patos pentru faptul că „nimeni nu face nimic”.

A doua zi am trecut pentru prima dată cu mai puţin exclusiv interes pe lângă bradul sub care urma să aranjez cadourile de la Moş Crăciun. Am trecut cu drag pe lângă el, dar m-am urcat în pod şi am dibuit cu greu, printre sutele de lucruri urcate acolo spre a nu-mi sta în picioare,  una dintre bicicletele „de rezervă” ale fetelor.  S-au prins din prima şi m-au ajutat să o curăţăm de praf, au “dat o tură” cu ea să se convingă de calitatea mobilului. Aramis era în faţa supermarketului cel luminat feeric, îmbrăcat în aceleaşi haine ponosite. Nu m-am obosit să întreb de ce, mi-a zis el singur, că înţeleg eu, era un fel de recuzită de actor incognito. I-a luat ceva timp să înţeleagă că are o bicicletă. Mi-a rămas în urechi acea imagine, a unui puşti care nu ştie să citească, forţând la viteză maximă o bicicletă prin parcarea plină de oameni ocupaţi cu încărcarea port-bagajelor: “iuhuuu, mamă, iuhuuu!”

 

PS După Anul Nou, Aramis a venit cu o sorcova încropită din betelele rămase pe jos din noaptea trecută. A venit pe jos trei kilometri şi în loc să înceapă direct veselul cântec, m-a rugat să nu mă supăr pe el dacă îmi spune ceva. Evident că nu mă supăr, i-am spus, din moment ce vrei să-mi spui! Ştiam deja cu mult timp înainte ce va avea el să-mi spună într-o zi. Îşi cumpărase o zi de libertate, o zi fără “muncă” normată cu preţul bicicletei. A cerut pe ea pe piaţa liberă exact 15 lei şi a existat pentru asta un client!

 

Indignaţilor care nu merg la vot pentru că toţi sunt nişte hoţi şi nu au ce alege, ori nu fac politică pentru că sunt prea buni pentru asta, ori cască ochii lor cei orbi la prostiile lui Gâdea şi Badea, ori râgâie satisfăcuţi damful de bere în timp ce urmăresc la televizor ţâţe şi cururi, dar nu posedă prin casă nicio carte citită, celor care pot completa cereri de ajutor social pentru că ştiu să scrie şi să citească, precum şi tuturor celor care plâng că Statul nu le dă, iar la vot nu mai primesc galoşi de aceeaşi calitate ca data trecută, dar mai cu seamă politicienilor cu grijă de oameni şi repede închinători la cele sfinte când sunt în direct, le urez să-şi înghită de Paştele acesta mielul tradiţional cu noduri, aşa cum mi-am înghiţit eu sarmalele de Crăciun anul trecut! Asta mi-a venit aşa, în loc de orice altă urare creştinească de post şi înrăit la loc de drama prin care a trecut sărmana guvernare USL! În rest, prin comunele şi oraşele patriei, să fie linişte şi pace!