Sunt unităţi de învăţământ de elită, performante, la care elevii sunt selecţionaţi atent, şi la care nici nu se duc cei care nu se simt capabili să le facă faţă. De asemenea, clasele şi şcolile vocaţionale exact asta fac, separă elevii pe trasee educaţionale, coerente cu propria structură intelectuală.

Problema stă în altă parte

Şcoala trebuie să ofere cât mai multe trasee educaţionale, astfel încât fiecare elev, sub îndrumarea profesorilor, psihologilor, părinţilor, atunci când aceştia lasă deoparte sentimentul, să aleagă acel traseu care se potriveşte cel mai bine inclinaţiilor, talentelor, potenţialului psihic şi fizic, structurii intelectuale proprie fiecărui copil.

Există tineri cu resurse intelectuale de natură conceptual-teoretice însemnate, alţii cu inteligenţă dominant practică, aplicativă sau emoţională, artistică, socială, şi încă alte categorii.

Greşeală fundamentală a învăţământului nostru, după desfiinţarea şcolii profesionale din 2003, este că-i obligă pe toţi elevii să urmeze traseul liceal şi să înveţe integrale, derivate, fizică cuantică, teorie şi istorie literară, chiar dacă n-au inclinaţii, resurse şi talente deosebite pentru a pricepe aceste concepte.

Sistemul acesta binar, esti elev bun sau slab, se raporteaza la o referinta proasta, teoria abstracta. Daca intelegi integrale si derivate esti bun, daca nu slab. O eroare teribila, exista specialisti de toata isprava, in toate domeniile, care castiga si foarte bine, fara sa stie integrale si derivate. Scopul ascuns al sistemului a fost si este  sa ajunga cat mai multi, eventual toti elevii, sa cotizeze la fabricile de diplome universitare.

O altă mare eroare o reprezintă neadecvarea curriculară la noul context economic, social, politic, la provocările lumii moderne reprezentate de globalizare, la piaţa muncii şi la feluritele crize care ne ameninţă viitorul.

Fundamentul unui nou curriculum ar trebui să fie „a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună“ şi patru arii de cuprindere: conceptual teoretică, aplicativă, interdisciplinară şi generatoare de învăţare continuă.

Un nou curriculum ar trebui să conţină trei variante, minim, mediu, de aprofundare.

Acesta e contextul în care discutăm despre clase de elită.

Cum spuneam, la liceu se practică şi se acceptă în sensul „liceelor de elită“.

Rămâne zona gimnazială

Germania are două filiere, teoretică şi tehnologică, începând cu clasa a V-a. Recomandarea profesorilor şi specialiştilor, de a urma una sau alta dintre filiere e sfântă, n-o poate încălca nimeni.

Astfel că  elevii sunt îndrumaţi încă de la 10-11 ani pe un traseu educaţional care li se potriveşte mai bine.

De ce să chinui copiii să înveţe mulţimi infinite, medii ponderate, inecuaţii şi sisteme de inecuaţii sofisticate, dacă ei ar fi mai fericiţi şi confortabil să înveţe lucruri practice, care se şi caută apoi în piaţa muncii, spre deosebire de mulţimile infinite?

În şcoala românească nu se întrevede o astfel de opţiune, iar în lipsa unui sistem unitar, standardizat şi cinstit de evaluare, de-a lungul şcolii, rezultatele dezastruoase de la bacalaureat ne arată că suntem pe un drum greşit.

În gimnaziu, realizarea unor grupe sau măcar cercuri de aprofundare, cu elevi selectaţi după înclinaţii şi plăcerea de a studia o anumită materie, fie ea matematică, istorie, fizică, literatură, este benefică, suplinind exact ce spuneam mai sus, lipsa traseelor educaţionale care să se muleze pe tipologia fiecărui elev.

Din America ne mai vine o soluţie. Nu există clase propriu-zise, elevii îşi aleg 6-7 discipline, în funcţie de interes, talente şi ce vor să facă în viaţă, dintr-o paletă mai largă, şi urmează cursurile doar la aceste discipline, o preprofesionalizare timpurie, dar benefică în momentul intrării în piaţa muncii.

La noi, deşi CDS-ul, Curriculumul la Dispoziţia Şcolii, prevăzut în Legea Educaţiei Naţionale la 20-30% din totalul orelor, şi care ar fi atenuat întrucâtva obligaţia de a urma acelaşi curriculum, indiferent de resurse, a fost „înţeles“ de actuala conducere a ministerului ca „0-1 ore“ şi introdus ca atare în planurile de învăţământ de la şcoala primară. Încă un pas înapoi.

Alte ţări, Polonia de exemplu, a avut tăria să lase la dispoziţia şcolilor să-şi definească propria identitate educaţională, cât mai apropiată de interesele locale, regionale de dezvoltare, de interesele comunităţii şcolare pe care le deservesc. Un vis, pentru ţări hipercentralizate, cum este România.

În concluzie

La licee se practică masiv „liceele de elită“, mult mai mult decât „clase de elită“. La gimnaziu ar trebui introduse mai degrabă două filiere, teoretică şi vocaţională (tehnologică), cu un curriculum distinct şi un CDS de 30%, care să lase loc şcolii să diferenţieze elevii după resurse, înclinaţii şi talente, în acele ore care ar intra în CDS şi doar Trunchiul Comun valabil pentru toate clasele.

Efectul ar fi mult mai însemnat, diferenţierea mai fină şi mai puţin discriminatorie, demobilizantă, comparativ cu clasele de elită.