Cine ne învaţă să gândim

„A învăţa să citeşti şi să scrii, să numeri, să măsori, să apreciezi e totuna cu a învăţa să judeci. Adică, să gândeşti. Cu capul tău“

Urmăresc de câtăva vreme o emisiune de televiziune, cum să-i spun, satirică, şi care se încheie cu întrebări adresate unor persoane întâlnite întâmplător pe stradă. Cam în felul emisiunii lui Gaiţă de acum două decenii, care i-a făcut de râs pe numeroşi intelectuali binecunoscuţi.

Între cele două emisiuni există o deosebire importantă: aceea de azi este, aşa zicând, mai populară, cu alte cuvinte, persoanele-ţintă nu sunt neapărat intelectuali, iar întrebările sunt relativ simple. De exemplu: câte zile are săptămâna?, câte luni are anul? Maximum de dificultate este: câte laturi are triunghiul? Sau cercul?

E cazul să spun, pentru cei care nu văd emisiunea, că răspunsurile corecte lipsesc aproape cu desăvârşire. Gaiţă, cel puţin, sfârşea chestionarul cu un răspuns corect, pe care câteodată îl inventa. Coborârea nivelului nu e întâmplătoare, fie că ne referim la cei întrebaţi, fie la întrebări ca atare. Este nivelul care indică cel mai aproape de realitate „Starea naţiei“, după titlul emisiunii actuale. Un nivel care mie, personal, şi bănuiesc că şi multor altora, îmi dă fiori reci pe şira spinării. Nu se poate să afirmi la plezneală că săptămâna are patru sau şase zile, când e atât de simplu să le numeri în gând. Sau să desenezi un cerc în aer şi să afirmi că are patru sau trei laturi, când desenul făcut cu mâna îţi arată clar că e vorba de o figură geometrică rotundă. Las la o parte răspunsuri de-a dreptul aiuritoare precum: nu ştiu, eu nu sunt din partea locului. Persoanele care răspund, vorba vine,  sunt de vârste variate, destui tineri, bărbaţi sau femei, cu meserii diverse, unele uşor de ghicit, agricultori, tractorişti, funcţionari, elevi, pensionari, pieţari şi altele. Nu profesori sau medici, e adevărat. Dar parcă poţi să ştii?

Semialfabeţii noştri

Prima mea reacţie a fost să invinuiesc şcoala prin care aceşti semianalfabeţi vor fi trecut ca gâsca prin apă. Evident că răul de la şcoală pleacă. O să revin imeiat la idee. Deocamdată vreau să precizez câteva lucruri. Ce-ţi dă prin cap constatând că există oameni în ţara asta, în care şcoala este obligatorie, care au la dispoziţie multiple mijloace de informare, televizorul, în primul rând, dar n-au auzit de Evul Mediu, fiind convinşi că strămoşii noştri din urmă cu ceva mai mult de o jumătate de mileniu aveau şase picioare? Nici măcar patru, ca maimuţele din urmă cu un milion de ani. Îţi dă prin cap că avem de-a face cu o acută sau, dacă preferaţi, cronică lipsă de cultură. Numai că incultura nu explică alte răspunsuri, cum ar fi acela că săptămâna are patru sau şase zile, fie şi numai pentru faptul că le poţi înşira şi număra, amintindu-ţi eventual în ce zi te duci la biserică sau în ce zile nu te duci la muncă. Problema nu ţine de cultură, ci de lipsa deprinderii de a gândi. Grozăvia constă în aceea că există numeroşi semeni ai noştri care nu se folosesc de cel mai mare dar făcut nouă de natură, şi anume gândirea. Omul e unica fiinţă care gândeşte. Toate celelalte se orientează după instincte. Iertaţi-mă că repet nişte truisme, dar ancheta de la care pornesc însemnările mele de astăzi mi-a creat o stare de perplexitate, mai ales, fiind vorba de starea naţiei.

„Universităţile mele“

Cu gândirea, lucrurile se petrec la fel ca şi cu majoritatea darurilor noastre naturale: ea e înnăscută, dar moare, dacă nu e cultivată. Talentul poetic sau manualitatea chirurgului nu sunt date o dată pentru totdeauna. Ele trebuie întreţinute, prin lectură, respectiv, prin exerciţiu. Izvorul de sub munte se curăţă. Balamalele uşii sau ale corpului uman se ung. Dacă nu-ţi pui capul la contribuţie, măcar din când în când, deprinderea de a gândi se ofileşte ca floarea neudată. Am glumit odată, dar numai pe jumătate, afirmând, dacă nu mă înşel, chiar în aceste pagini, că n-am nimic contra sălilor de fitness, necesare pentru întreţinerea corpului, dar aş dori şi un echivalent al trasului la fiare pentru întreţinerea creierului. Stupoarea cu care am ascultat răspunsuri precum cele la care mă refer vine din constatarea că oamenii de astăzi nu mai ştiu, în multe împrejurări, să gândească. Tautologie necesară: cu capul lor. A gândi cu capul altuia este, în schimb, un mod tot mai frecvent de gândire. La el se reduce, bunăoară, epidemia plagiatului, despre care auzim zilnic lucruri la fel de alarmante ca despre bacteria care ucide sugari sau ca despre Zika. Sau preluarea interpretărilor unor evenimente de la televiziuni, fără filtru personal, datorate politicii postului sau minţii jurnalistului. A gândi cu capul majorităţii înseamnă a avea prejudecăţi. Judecăţi rapide şi gata făcute. Un soi de fast-food intelectual. Cauza anomaliei se cuvine căutată în şcoală, în aceea propriu-zisă, dar şi în şcoala vieţii, universităţile mele, cum o numea Maxim Gorki.

A gândi cu capul altuia este, în schimb, un mod tot mai frecvent de gândire.

Cum învăţăm să gândim

Decât să tot facem planuri de reformă, unul mai idiot decât altul, ca, de pildă, scoaterea unei ore de română şi a uneia de latină din gimnaziu sau rebotezarea proletcultistă a istoriei în educaţie cetăţenească, n-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă nu s-ar cuveni ca şcoala  să ne înveţe, înainte de toate, să gândim? Sugerez legislatorului că aceasta este adevărata temă a unei dezbateri publice referitoare la învăţământ. Se cere de la un timp descărcarea programei şcolare. E, şi asta, o problemă, evident, dar oare nu cumva pentru că o programă prea încărcată reflectă crezul pedagogilor dintotdeauna că scopul principal al învăţării constă în acumularea de cunoştinţe? Auzind unele din răspunsurile la ancheta de mai sus, nu putem trece peste faptul că, uşurând programa de lest, riscăm să micşorăm cantitatea, şi aşa minusculă, de informaţie pe cap de locuitor. E un cerc vicios. Care poate fi tăiat, ca nodul gordian, numai dacă reuşim să cădem de acord asupra unui lucru, şi anume că scopul principal al şcolii este de a ne învăţa să gândim. Numai gândind cu capul nostru putem tria critic maldărul de informaţii caracteristic lumii moderne ca să obţinem cunoştinţe. Diferenţa dintre unele şi altele am mai făcut-o: informaţia este brută şi nefolositoare dacă nu e transformată în cunoştinţă. Transformatorul se cheamă gândire. Şi gândirea e un dar al naturii, dar care se educă. Înainte de orice, de către şcoală. A învăţa să citeşti şi să scrii, să numeri, să măsori, să apreciezi e totuna cu a învăţa să judeci. Adică, să gândeşti. Cu capul tău.

Cine are cap, va înţelege! Cine nu are, merită îndemnul lui Prospero din „Furtuna“ shakespeariană: „Caliban, du-te la şcoală!“. Aş adăuga însă: „Nu te grăbi! Aşteaptă ca şcoala să fie cu adevărat una care să ne înveţe să gândim!“