Ce ne învaţă elevii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O familie de români, cu doi copii şcolari, stabiliţi în Finlanda, sunt solicitaţi de către profesorul băiatului de clasa a III-a să treacă pe la şcoală pentru o discuţie. Alertaţi, părinţii îşi întreabă copilul dacă s-a întâmplat ceva. Băiatul nu are nici o idee despre ce ar putea fi vorba, aşa că nu le rămâne decât să aştepte discuţia.

Acolo, sunt întrebaţi despre comportamentul copilului în general, dacă este sociabil, dacă interacţionează cu alţi copii sau cu membrii familiei. Părinţii nu observaseră nici o problemă de atitudine sau de adaptare a copilului şi, evident, cer mai multe detalii. Aşa află că pentru profesorul de la clasă era o problemă majoră faptul că băiatul nu punea niciodată întrebări la ore. Au răsuflat uşuraţi. I-au explicat profesorului că elevul provine dintr-un sistem unde doar cadrul didactic pune întrebări, elevul având menirea să răspundă.

Mi-am amintit de această întâmplare, când am citit revendicările şcolarilor, care ar urma să fie analizate de ministerul de resort pentru a fi incluse în „Statutul elevului“. 

Ce spun aceşti copii? Că vor să aibă „dreptul de a da feedback profesorilor sub formă de fişe anonime“. Adică, vor să le fie ascultată părerea, să aibă libertatea de a spune că uneori profesorul predă „prost“. Şi da, sunt profesori care fac şi asta. 

Dar, de fapt, copiii spun mai mult decât atât. Putem să îi certăm că nu citesc destul, că nu au pus mâna pe clasici, că nu fac zilnic exerciţii din Gheba sau Mioara Avram, dar simt corect ceea ce simt. Revendicările lor sunt, de fapt, o reflexie a întregii societăţii şi, la nivelul lor, încearcă să reglementeze această relaţie, într-o paradigmă diferită de ceea ce le impunem noi ca model de conduită. 

Elevii ne spun că ei nu vor să aibă o relaţie de supunere cu „autoritatea“ reprezentată, la vârsta şcolii, de către profesor. Nu doresc să preia modelul nostru, specific unei societăţi care funcţiona într-un regim de acceptare univocă a autorităţii. Elevii îşi doresc să poată pune întrebări, să aibă dreptul de a fi ascultaţi atunci când au o părere. Iar modul în care vor învăţa să respecte şi să fie respectaţi îi va forma ca adulţi care se vor confrunta, o viaţă întreagă, cu diverse forme de „autoritate“. 

Cazul companiei Korean Air de acum câţiva ani, care înregistra accident după accident, este ilustrativ pentru cât de nociv poate fi comportamentul care cultivă eronat respectul acordat superiorilor. Deşi piloţii coreeni treceau toate testele şi se dovedeau la fel de buni ca alţi colegi de pe alte linii aeriene, compania  înregistra cele mai multe accidente. Cauza s-a descoperit în momentul în care au fost ascultate dialogurile din cabină. Co-pilotul nu îndrăznea să îl confrunte pe comandantul navei şi accepta un punct de vedere greşit pentru că modelul relaţional aşeza respectul faţă de superior deasupra realităţii. 

Modelele culturale nu sunt deloc de neglijat. Au viaţă îndelungată si rădăcini adânc înfipte. Rezistă generaţii la rând, practic intacte, chiar dacă între timp au dispărut condiţiile economice, sociale şi demografice care au determinat atitudini şi comportamente. 

Şi totuşi, elevul ştie că autoritatea poate fi înfruntată greu. Varianta propusă de elevi pentru feedback, în loc să fie un dialog transparent cu dascălul, devine „o fişă anonimă“. E prea limpede de ce elevul preferă să se ascundă în spatele „anonimatului“. Şi e limpede că este o atitudine care se încadrează în modelul nostru cultural. 

Elevii cer ca profesorul să îi anunţe cu trei zile înainte de a da teste. Dincolo de păstrarea acestui mod vetust, irelevant de a evalua elevii, mi se pare ruşinos că profesorii încă mai au bucuria meschină, revanşardă de a-i „prinde”, de a-I „sancţiona”. Obiceiul „scoateţi o foaie de hârtie” e prea actual. Generaţia revendicativă a înţeles mai repede decât noi un principiu sănătos, democratic: că, înainte de a sancţiona, faci prevenţie. Statul român funcţionează pe contrasens cu revendicarea elevilor. E plăcerea orgasmică a autorităţilor de a te „prinde”. 

Elevii mai spun că vor doar şapte ore pe zi, 30 de ore pe săptămână. Absolut justificată cererea lor, pentru că la cele şapte ore pe zi se mai adaugă şi orele de acasă pentru teme. Dar, dincolo de acest detaliu, elevul combate deja una dintre caracteristicile muncitorului român consemnat în studiile despre forţa de muncă: disponibilitatea de a sta peste program dacă trebuie, dacă i se cere, spre deosebire de muncitorul german, de exemplu, care lucrează exact opt ore, atât cât prevăd normele muncii, dar opt ore bune calitativ. 

Printre alte revendicări ale elevilor se numără şi dreptul de a contesta notele primite. Aici, profesorii au devenit deja vocali: aşa ceva nu se poate, e prea mult şi prea obraznic. Eu nu ştiu dacă se poate, dar ştiu că revendicarea elevilor e mai mult decât bazată pe realitate. Să ne reamintim, împreună cu domnii profesori, câte destine sunt ciopârţite la examene, când, după contestaţii, nota se măreşte chiar şi cu două puncte. Aşa că, da, aceşti copiii au tot dreptul să se teamă de modul în care sunt evaluaţi.

Elevii cer să nu le mai fie confiscate bunurile la şcoală, invocând Constituţia României. Urâtă meteahnă! „Pe vremea noastră” – privită de prea mulţi colegi de generaţie cu o nostalgie suspectă – dacă nu eram cuminţi, eram tunşi. Mai ales băieţii o cam păţeau. Acum, în loc de tuns, se confiscă obiecte, pentru că aşa a decis „autoritatea”. Deşi există metode licite de a reglementa abaterile, autoritatea acţionează cum doreşte, că de aia e autoritate.

Aceste atitudini nu sunt excepţii, sunt reguli în relaţia şcoală-elev, profesor-elev. Dacă ar fi fost excepţii, nu deveneau revendicări. Iar revendicările arată o relaţie şcoală/profesor-elev profund viciată de tarele unui sistem educaţional unde în centrul atenţiei este „autoritatea”. „Pe vremea noastră” era firesc să creşti în această paradigmă. Raportul cu prima „autoritate” urma să fie matricea după care funcţiona viitorul cetăţean al statului. De mic, învăţai că trebuie să admiri necondiţionat „autoritatea”.

Elevii, în forma lor paşnică şi reformatoare, tocmai ne spun cum vor să se formeze, adică în alt tipar cultural, şi ne cer să le dăm libertatea de a construi atitudini şi comportamente compatibile cu o lume care are curajul să pună în discuţie autoritatea, sub orice formă de manifestare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite