Ce facem cu educaţia?

Importanţa domeniului nu poate fi pusă la îndoială: economia unei ţări, PIB-ul său, în ultimă instanţă nivelul de trai al cetăţenilor sunt proporţionale şi strâns legate de calitatea educaţiei şi formării profesionale.

Avem salariaţi bine pregătiţi, începând cu parcursul şcolar, ne merge bine la toţi, avem o economie performantă. Nu-i avem, băltim şi ne tragem suflul de la un împrumut la altul, cum se întâmplă acum în România. Banii nu vin din cer sau din altă parte, ci doar din munca creativă, dintr-o producţie de bunuri şi servicii vandabile şi cu valoare adăugată mare. Realizată de salariaţi competenţi, bine educaţi şi formaţi profesional.

N-au înţeles acest lucru elementar nici politicieni, nici manageri, nici profesori sau părinţi. Mai toţi s-au comportat ca şi cum lumea s-ar sfârşi în câţiva ani, şi consecinţele comportamentului iresponsabil nu mai există.

În special profesorii nu realizează că salariile şi pensiile le sunt plătite de elevii lor de acum 20-30 de ani si vor fi platite peste un număr de ani de către elevii lor de azi. Cum îi pregătesc, aşa salarii şi pensii vor avea. Sau nu.

Iată un caz evident în care comportamentul nostru colectiv ne decide viitorul colectiv.

Cum am ajuns aici

Trei au fost interesele ilegitime pe care le-au servit decidenţii sistemului educaţional, în frunte cu Ecaterina Andronescu:

1. Să ascundă sub preş adevărul asupra calităţii proaste a sistemelor noastre de educaţie şi formare profesională. Abia evaluările internaţionale ne-au pus la colţ, pe ultimul sau ultimele locuri în clasamente credibile.

2. Să asigure materie primă fabricilor de diplome universitare, care, conform spuselor ex-ministrului Mihail Hărdău, controlau Ministerul Educaţiei şi Parlamentul României.

3. Să facă pe placul sindicatelor pentru a câştiga o iluzorie pace socială, neglijând faptul că şcoala nu este a profesorilor şi sindicatelor, ci a beneficiarilor, direcţi şi indirecţi, elevi şi părinţi, care şi plătesc prin taxe şi impozite serviciile educaţionale.

Acţiunile şi măsurile luate de miniştrii, mulţi, care s-au succedat la cârma educaţiei, până la ministrul Funeriu,  au îngropat definitiv şansa să avem salariaţi competitivi care să creeze un PIB important, sursa a unui nivel de trai decent.

1. N-au fost în stare să creeze un nou curriculum adecvat noului context economic, social, noilor provocări aduse de globalizare şi multiplele crize mondiale.

2. Au desfiinţat şcoala profesională pentru ca toţi elevii, au sau nu au resursele intelectuale necesare, să ajungă să cotizeze la fabricile de diplome. S-a creat astfel o prăpastie între şcoală şi piaţa muncii.

3. Nu au legat salarizarea de performanţă şi rezultatele muncii, prin măsurarea informatică a progresului şcolar al elevilor, astfel încât motivaţia salarială să fie principalul factor pentru autoformarea continuă a cadrelor didactice.

4. N-au creat mecanisme de verificare şi control a cheltuirii sumelor alocate educaţiei, salarizării, astfel încât şcoala a fost şi a rămas locul în care nimeni nu dă socoteală de nimic.

5. N-au creat mai multe trasee educaţionale, astfel încât tinerii să-şi poată alege, sau să fie îndrumaţi pe  un traseu potrivit cu propriile resurse, interese, înclinaţii, talente, aptitudini.

6. Au acceptat fraudarea examenelor şi accederea la liceu şi facultate fără examene de admitere, pentru a asigura materia primă fabricilor de diplome universitare.

7. Au neglijat total nevoia de forţă de muncă calificată cerută de economia ţării şi investitorii străini şi români.

8. Au politizat total intreg sistemul de educaţie şi formare, astfel încât la toate nivelele de decizie s-au aflat şi se află politruci, fără pregatire şi cunoaştere a sistemelor, ajunşi în clientela politică pentru că nu ştiu să facă altceva. Deciziile lor au îngropat iremediabil educaţia.

9. A fost total neglijată descentralizarea şi subsidiaritatea, pentru a păstra decizia şi banii în mâinile şefilor politici. Comunităţile locale nu-şi pot promova interesele, nu pot avea şcoala pe care şi-o doresc, in care investesc şi pe care o merită.

10. În învăţământul superior au funcţionat adevărate camarile de fraudat bani publici, prin nepotisme, plagiat, inadecvare la piţa muncii, lipsa legăturilor cu evoluţia ştiinţei şi tehnologiilor.

Un pas important în schimbarea acestui curs nefast l-a reprezentat asumarea Legii Educaţiei Naţionale, de către guvernarea Emil Boc.

Cu o lege 80% bună, existau şanse ca educaţia să-şi schimbe cursul, dacă n-ar fi intervenit Ecaterina Andronescu în decembrie 2012, cu o OUG prin care a schimbat prevederi importante din Legea Educaţiei Naţionale. Pentru a menţiona doar una singură, a izgonit părinţii din Consiliile de Administraţie ale şcolilor, cu pretextul că nu se pricep la educaţie. Deşi a cerut abrogarea în totalitate a actualei Legi, Victor Ponta a avut mintea cea de pe urmă şi a refuzat această cerere, care ar fi întors educaţia în paradigma anilor 2000-2004.

Ce este de făcut în continuare?

Exact invers ce s-a făcut până acum.

1. Revenirea la forma Legii Educaţiei Naţionale în forma anterioară amputării ei.

2. Realizarea unui curriculum scolar adecvat noilor realităţi economice, sociale, provocărilor lumii contemporane, bazat pe cei patru piloni: a învăţa să ştii, să faci, să fii, să trăim împreună, şi pe cele patru arii de cuprindere: conceptual-teoretică, aplicativă, interdisciplinară şi generatoare de învăţare continuă. Curriculumul trebuie să rezulte după ce am stabilit harta competenţelor pe care le aşteptăm de la elevi, generale, specifice, pe discipline şi la diferite etape ale şcolarizării şi trebuie să cuprindă inclusiv discipline agregat.

3. Instalarea unui sistem de salarizare strict legat de performanţă şi rezultatele muncii, prin măsurarea informatică a progresului şcolar.

4. Depolitizare, descentralizare, respectarea subsidiarităţii, adică a intereselor locale şi regionale de dezvoltare, a dreptului comunităţilor de a decide ce fel de şcoală îşi doresc.

5. Reintroducerea imediată a examenelor de admitere la liceu şi universităţi.

6. Realizarea unei evaluări standardizate naţional, bazată pe aplicaţii informatice.

7. Respectarea dreptului părinţilor de a fi codecidenţi în managementul serviciilor pe care le şi plătesc prin taxe şi impozite.

8. Extinderea şcolii profesionale decisă de Legea Educaţiei Naţionale, prin transformarea liceelor cu zero sau aproape de zero promovare la bacalaureat în şcoli profesionale. Adecvarea cifrelor de şcolarizare la solicitările economiei, pentru a reduce prăpastia dintre şcoală şi piaţa muncii.

9. Alocarea fondurilor bugetare doar dupa principiile eficienţei şi asigurării calităţii.

10. Evaluările universităţilor doar de către evaluatori străini, având in vedere integrarea lor în SEISC, Spaţiul European al Învăţământului Superior şi Cercetării.

Faptul că economia mondială, inclusiv economia României, se află pe buza prăpastiei, nu mai lasă loc de prea multe discuţii, tergiversări şi tărăgăneli.

Suntem la momentul în care ori luăm decizii curajoase de felul celor descrise, ori ne prăbuşim, inclusiv prin eliminarea din Uniunea Europeană.