Cât de negru e dracul?

N-aş fi vrut să scriu despre acest bacalaureat cu scandal. Şcoala românească e de multă vreme pe o pistă greşită, iar cei care o parcurg, în majoritate, reprezintă un rebut educaţional cu care ne vom confrunta multă vreme de acum încolo.

Situaţia, aşa cum se prezintă, e fără ieşire. De douăzeci de ani, miniştrii de resort inovează, aşa cum îi duce capul şi cum îi împinge din spate ura politică. E plăcut să distrugi ce a făcut celălalt, iar cel care te urmează să distrugă ce ai făcut tu. Principala bogăţie a unei naţiuni sunt cetăţenii săi, iar inteligenţa, educaţia, instrucţia sunt resurse inepuizabile. Or, ceea ce se întâmplă în România este o lepădare forţată de această bogăţie, pe care o exportăm, în cantităţi fabuloase, moca.

Demult, PCR a legat învăţământul de economie, iar planificarea (artificială, prostească) a legat destinul oamenilor de planurile cincinale. În ciuda unui efort excepţional al copiilor, părinţilor şi profesorilor, multe destine au fost frânte absurd. Cel care se vedea, la examenul de admitere în facultăţi, primul sub linie, era un condamnat. Ţara avea nevoie anual de un număr fix de medici, ingineri, matematicieni. Nimic nu scăpa planificării. Oamenii nu contau. Istoria nu-i pomeneşte niciodată pe cei înfrânţi. Era nedrept, era contraproductiv. Tragic, multă lume vede în acest model referinţa. Care a fost rostul lui se vede, acum, din Rusia până în România. Niciun rost.

A fost de înţeles că baierele învăţământului superior s-au deschis. Ceea ce nu e la fel de înţeles e ce a urmat: o prăbuşire vertiginoasă a tuturor criteriilor. Societatea a sărăcit treptat, dar inexorabil, iar lipsa normelor a favorizat dezvoltarea subterană a tuturor racilelor societăţii. Diploma, scopul suprem, a devenit o afacere în care fraierii varsă banu', fără să bănuiască inutilitatea furtului intelectual. Apoi, presiunea europeană a dus la falsificarea oficială a competenţelor. Intenţie bună, reuşită malefică.

Rezultatele de anul acesta nu-s nici mai bune, nici mai rele decât acum un an sau doi. Dacă a crescut procentul reuşitelor, a crescut, proporţional, procentul abandonurilor. Cine ia numărul total al elevilor şi măsoară reuşita, constată că nu e niciun progres. Cei care au învăţat şi ştiu sunt la fel de mulţi (sau puţini) ca anul trecut. Analfabeţii reali, adică aceia care nu pot să folosească nici limba română, nici noţiuni de matematică, fizică etc., sunt majoritari.

Cu diplomă sau fără, nu vor cuprinde niciodată lumea în care trăiesc. Sunt, şi o spun cu toată responsabilitatea şi tristeţea, nişte paria, sub-oamenii care vor îngroşa rândurile ignoranţei, violenţei şi corupţiei. Nu vorbesc de sub-oamenii ideologiilor totalitare, ci de dezmoşteniţii sorţii. Ne-am întors de unde am plecat. Nivelul de inteligenţă al unui popor nu creşte şi nu scade. Dar, dacă cei mai bine pregătiţi, cei mai bine dotaţi părăsesc un areal, norma populaţiei rămase tinde către subdezvoltare. Ţara, vai, nu are ce oferi cetăţenilor ei. Aproape că îţi vine să spui că toată această mulţime fără chip şi fără şanse se pregăteşte cel mai bine pentru lumea în care trăim.

La toate aceste întrebări dureroase, învăţământul nu răspunde. Şcoli profesionale, bacalaureat diferenţiat, dotare, statutul profesorilor – zero. Ţara decade, odată cu instituţiile ei. Iar Spiru Haret, părintele generaţiei interbelice, se răsuceşte în mormânt.