Cât costă învăţământul gratuit în România?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aceasta este o întrebare pe care mi-o pun de ceva timp şi cu siguranţă nu sunt singurul. Nu cred că există persoană care să fi trecut prin sistemul de învăţământ românesc şi căreia să nu i se fi cerut, măcăr o dată, să cotizeze cu bani pentru asigurarea cheltuielilor de funcţionare ale şcolii.

Fie că-i spunem fondul şcolii, fondul clasei sau fondul de pază, realitatea este că, din păcate, gratuitatea învăţământului de stat există doar pe hârtie, în cazul nostru pe o pagină din Constituţie, care la art. 32, alin. (4) consacră acest drept.

Cauza pentru care elevii şi părinţii vin cu bani de acasă pentru a-şi asigura învăţământul gratuit e simplă - dezinteresul statului pentru educaţie. Atât de la nivel central, cât şi de la nivel local şcolile primesc prea puţini bani, insuficienţi pentru ca accesul la educaţie să fie gratuit, nu mai zic şi de calitatea acesteia. În România, finanţarea este per capita, adică fiecare unitate de învăţământ primeşte fonduri de la bugetul de stat în funcţie de numărul de elevi pe care îi are. V-aţi pus vreodată întrebarea „cât valorează un elev pentru statul român?“. Vă spun eu – între 330 şi 430 de lei pe an. Atât alocă România, pe cap de elev, pentru cheltuielile cu bunuri şi servicii din şcoli. Din aceşti bani trebuie acoperite toate cheltuielile unităţilor de învăţământ ce ţin de bunuri şi servicii (facturile la apă, curent, încălzire, dar şi achiziţionarea de mobilier, consumabile, materiale didactice sau pentru igienizare, iar lista poate continua) şi nu numai. Tot din aceşti bani se finanţează şi evaluarea periodică a elevilor (testele de la clasă, pentru care cu toţii am adus sau aducem topuri de hârtie) şi pregătirea profesională a profesorilor (celebra formare continuă, inexistentă şi din acest motiv – acest subiect îl voi aduce în discuţie cu altă ocazie). Uneori aceşti bani abia ajung şcolilor pentru plata utilităţilor, aşa că ne mai întrebăm de ce elevii şi părinţii vin cu bani de acasă, de exemplu, pentru renovarea şi mobilarea claselor sau achiziţionarea materialelor necesare în laboratoare? Sau pentru cumpărarea hârtiei igienice şi a săpunului la grupurile sanitare, iar lista, din păcate, poate continua.

Dacă vrem ca flagelul fondului şcolii să dispară, trebuie ca statul şi autorităţile locale să iasă din paradigma lui „nu avem bani“ atunci când vorbim de finanţarea învăţământului.

Diferenţele între alocări se fac pe două mari criterii: şase zone de temperatură şi nivelul de studiu (primar şi gimnazial/liceal şi profesional). Atât. Nu există niciun coeficient de diferenţiere pe criteriul profilului şi al specializării. Practic, un elev de la sportiv, tehnologic sau de la învăţământul de artă este finanţat la fel de slab ca un elev de la profilurile teoretice, în condiţiile în care nevoile diferă, iar acest lucru trebuie să se vadă şi în finanţare. O condiţie esenţială pentru a asigura accesul neîngrădit şi calitatea actului de educaţie.

Rândurile de mai sus sunt răspunsul la întrebarea „de ce învăţământul gratuit nu este tocmai gratuit în România?“. Dacă vrem ca flagelul fondului şcolii să dispară, trebuie ca statul şi autorităţile locale să iasă din paradigma lui „nu avem bani“ atunci când vorbim de finanţarea învăţământului şi să acţioneze în mod responsabil, ridicând educaţia la rangul de prioritate şi în realitate, nu doar pe hârtie. Iar acest lucru nu se va întâmplă dacă nu îl cerem cu toţii. Elevi, părinţi, profesori, directori, orice persoană implicată în sistemul de educaţie. Ce ar fi ca atunci când într-o şcoală nu mai ajung banii pentru cheltuielile minime de funcţionare directorul să apeleze la autoritatea locală pentru suplimentarea bugetului, în loc de buzunarul părinţilor? O să îmi permit să răspund singur – ar fi un gest de normalitate. Iar când directorul, reprezentanţii profesorilor, ai elevilor şi ai părinţilor vor face presiune pentru ca acest lucru să se întâmple... Ei bine, atunci vom şti că suntem pe drumul cel bun.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite