O vreme îndelungată, cu toata candoarea vârstei şi admiraţia faţă de profesorii în care am crezut - nu puţini şi de cele mai multe ori întemeiat - mi se părea absurd că unul dintre ei ar putea greşi fundamental. Fără nicio posibilitate de reparaţie morală. Doar că, din ce în ce mai des, pe tonul şoptit al confesiunii care ruşinează, aud despre cazuri de hărţuire sexuală în universităţile din România. Uneori, citesc stenograme în care abjecţia te jenează pe tine, ca cititor. Cazul prodecanului de la Facultatea de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu“ din Reşiţa, care i-a promis tinerei că o ajută să îşi „rezolve examenele“ în schimbul unor favoruri sexuale nu e singurul caz scanadalos de suspendare a moralităţii în mediul academic românesc. Stenogramele sunt obscene şi ridicole chiar şi dacă  ar fi să ne imaginam un bărbat în toata firea gudurându-se caraghios şi cerând „pupici“. În sfârşit, nu e loc de estetisme când vine vorba de un dosar de greu de corupţie precum e cel de la Universitatea din Reşiţa. În care singura soluţie ar fi desfacerea contractului de muncă.

Am trecut prin trei sisteme educaţionale diferite şi a fost uşor să  înţeleg cum e normată hărţuirea sexuală în universităţile lumii. În Marea Britanie se vorbeşte chiar despre o formă de „paranoia a cadrului didactic“: orice gest de apropiere, chiar şi cel firesc poate, cum ar fi o  bătaie încurajatoare pe umăr, este nepermis. Sunt profesori veniţi din toate colţurile lumii, dar odată ajunşi într-un mediu academic britanic, înteleg că trebuie să se aclimatizeze locului şi să respecte codul etic al facultăţii. O Magna Charta academică, rigidă, fără breşe de interpretare. Uneori, în perfectă congruenţă cu spiritul britanic, un cod nescris. Or, potrivit codului etic, orice gest inadecvat este sancţionat. Uneori, se ajunge la desfacerea contraatului de muncă, cea mai gravă sancţiune posibilă. Decredibilizarea e atât de puternică încât nicio sancţiune (de multe ori de natură pecuniară) nu poate repara răul produs şi reabilita imaginea profesorului.

Un profesor acuzat şi sancţionat pentru o conduită inadecvată este un individ compromis definitiv în mediul academic. Mai mult, zvonistica academică e poate cea mai suculentă: fiecare generaţie află „aşa-nu-urile academice“ şi le pasează, la rândul ei. Daca relaţiile se informalizează puternic, poţi să fii sigură, ca studentă, că nu va exista nicio formă de ambiguu, nicio complicare a raportului de putere. Se întâmplă să îţi întâlneşti profesorii în campus, în biblioteci sau în cafenelele de lângă facultate. Să mergeţi la conferinţe împreună. De la un nivel academic încolo, post-licenţă, există relaţii de parteneriat intelectual pe care le poţi confunda cu prietenia. Rămâne, însă, un firesc sănătos al interacţiunii. Chiar şi forţat de teama de sancţiune, dacă nu e de propria moralitate.

Sigur că mediul academic românesc are, uneori, exotismele şi hibele lui: relaţii clientelare, politizare,  nepotisme, mandate longevive de rectori şi decani înţepeniţi în funcţtii, CV-uri de cadre didactice ajustate din condei, fraudă intelectuală chiar, în sfarsit, nimic din ce e greşit nu e străin de mediul academic românesc. Uneori, cazuri de hărţuire sexuală muşamalizate: note condiţionate de favoruri sexuale, gesturi inadecvate ale profesorilor faţă de studenţi, gesturi pe careoirce cod etic le-ar sancţiona. În aceleaşi timp, băltirea într-o moralitate tulbure, chestionabilă, deresposanbilizarea cadrului didactic şi culpabilizarea totală a studentei: „Da’  ea de ce a venit cu privirea galeşă sau cu fusta scurtă?“

Nu contest, există cazuri în care studenta nu e ingenuă, în care poate ea iniţiază un joc erotico-didactic, însă chiar şi aici, cred că e datoria morală a profesorului faţă de profesie în primul rând, să restabilească raportul de putere.  Chiar şi  prin recursul de comisiile de etică, dacă e cazul, şi semnalarea agresiunii din partea studentei.

Stenogramele de la Universitatea  „Eftimie Murgu“ fac parte din răul care ajuge la suprafaţă şi devine public. Ca şi cazul conferenţiarul Dumitru Păduraru, de la UMF Iaşi, acuzat că a hărţuit sexual o studentă şi reclamat la DNA de aceasta. E răul de la suprafaţă, însă în pantecul mediului academic românesc se ascund o sumedenie de cazuri de hărţuire sexuală.  Multe sunt îngheţate în tăcerile convenabile ale unui sistem rezistent la schimbări, altele sunt ascunse de ruşinea victimei sau de complicitatea cadrelor didactice care îşi protejează, din raţiuni diferite, colegii sau superiorii în grad academic. Doar că uită un lucru: prin tăcerea complice se perpetuează banalitatea răului într-un mediu în care răul chiar nu ar avea ce să caute.