Iar motivul este atât de simplu – celălalt nu are ochii noştri, nu are mintea noastră, nici experienţele noastre. Fără bunele maniere şi fără lecţia de toleranţă pentru diversitate însuşite de la vârstele mici, vom ajunge să ne blamăm la infinit între noi pentru că îndrăznim să sperăm, să simţim şi să gândim diferit.

Citesc zilnic articole publicate în presă (cu precădere în cea online) sau opinii exprimate (mai mult sau mai puţin argumentat) pe reţelele de socializare, privesc (rareori, dar cu destulă mirare) dezbateri televizate.  Şi mă interesează cel mai adesea etapa de interacţiune, cea care transformă un act de comunicare iniţial unidirecţional (un articol, un discurs sau o postare) într-un spaţiu al interacţiunii, al ideilor în dialog, al construcţiei discursive comune. Interesul pentru construcţie ajunge să se transforme rapid în mâhnirea în faţa deconstrucţiei, o să explic succint în cele ce urmează de ce.

 Comentariile sunt pline de atacuri la persoană – de la autorii cel mai puţin cunoscuţi, cărora le sunt citite cu atenţie şi invocate cu rea-credinţă sau cu ironie date biografice fără nicio relevanţă pentru cele exprimate, la oameni cunoscuţi, pe care experienţa în domeniu îi legitimează să se pronunţe. În egală măsură, sunt mulţi cei care nu au de ce să-şi plimbe ideile prin spaţiul public, mulţi care nu au nimic de zis, dar şi destui care au câte ceva de exprimat, încep prin a o face destul de stângaci, dar învaţă din greşeală. Dar când citiţi şi comentaţi doar ca să terfeliţi, n-ar strica să vă gândiţi ce-ar fi dacă ţinta atacului nefondat ar fi mama dumneavoastră, propriul copil, orice apropiat căruia poate i-aţi explicat vreodată cu blândeţe şi a înţeles mai repede şi mai uşor decât cu bâta. Formulele de salut „sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”, toleranţa ajunge să fie minimă, iar respectul devine inexistent.

 Uneori, esenţa interacţiunilor noastre nu poate fi a ne înţelege, ci a ne respecta. Cred că niciodată nu suntem pe deplin înţeleşi. Niciodată altcineva nu ne va atinge în mod absolut aşteptările. Pentru că sunt aşteptările NOASTRE. Aşteptările noastre sunt exclusiv construcţia NOASTRĂ, iar noi suntem singurii capabili să o înţelegem şi să o concretizăm pe deplin.

 Şi mai cred că, din parcursul educaţiei noastre, lipseşte un îndreptar al bunului cititor, al bunului ascultător, privitor sau interlocutor. Ne lipsesc nobleţea abordării şi răbdarea explicaţiei. Aşa că, stimate cititor, dacă ai avut răbdarea de a parcurge textul scris până aici (şi, poate, şi răbdarea de a nu fi aruncat deja vreo cinci comentarii de tipul „şi ce ştii tu?”, „unde ai făcut şcoala?” şi multe altele imposibil de reprodus), sistematizez în cele ce urmează cei şapte paşi pe care m-aş asigura că i-am parcurs înainte de a-mi exprima opinia cu privire la spusele interlocutorului meu:

 1.     Să te asiguri că ai înţeles mesajul, eventualele ironii, eventualele jocuri de cuvinte.

2.     Să vezi dacă nu cumva critici o virgulă pusă în plus de vreun autor ... întâmplător lingvist, care ştie că o regulă de punctuaţie nu e deloc cunoscută publicului larg, dar alege să o respecte, pentru că se respectă pe sine, cu toate că vorbitorul comun va critica dur ceea ce i se pare .... „urât” sau „că nu dă bine”.

3.     Să te adresezi cu eleganţă şi cu politeţe. Să ne gândim un pic cum ar suna „permiteţi-mi să intervin, pentru a spune că....”, în loc de „bă, hai să îţi arăt eu cum e”.

4.     Să laşi viaţa omului la o parte, dacă viaţa personală nu face parte din ecuaţie. Dacă respectivul nu s-a afişat pe la vreun reality-show cu căţel şi cu purcel, dacă neamul lui nu trăieşte din bani publici, dacă nu ştii NIMIC despre formarea, despre familia, despre viaţa şi despre „durerea” lui, de ce ai presupune? Cu ce sens toată risipa de energie şi de timp? Cu ce folos am intra cu bocancii în viaţa unor oameni?

5.     Înainte de a comenta ceva ce nu înţelegem, trebuie să ne documentăm. Dacă nu, ne abţinem. Nu e dată nicio lege care să ne ceară să fim experţi la toate, eterni „părerişti” sau activi critici. O fază prealabilă ar fi să ne dăm seama dacă înţelegem sau nu şi, mai ales, dacă putem înţelege – se rezolvă printr-un exerciţiu de ciclu primar: tema articolului are caracter economic? Înainte de a demonta „construcţia” autorului economist, ne asigurăm că, dacă suntem filologi, avem o minimă documentare asupra temei.

6.     Să punem întrebări. N-am înţeles sensul unei asocieri de cuvinte? Nu mai bine înainte de a-i transmite autorului un mesaj cu textul: „ce prost eşti!”, îi adresăm politicos o întrebare: „mi-aţi putea aduce clarificări asupra sensului enunţului x?”

7.     Să construim o schemă logică de contraargumentare. Cu idei organizate coerent, politicos, cât mai neutru formulate în raport cu viaţa unui om pe care NU îl cunoaştem. Idei care se rezumă la combaterea sau la susţinerea altor idei, cu subiect şi cu predicat, conectori logici, fără a le încărca de izul arogant al atotştiutorului.

Sărind oricare dintre etapele de mai sus, critica va ajunge să nu mai aibă nicio legătură nici cu respectul, nici cu gândirea critică. 

P.S. La câte palme iei după ce îţi exprimi public opiniile, îi felicit şi îi încurajez pe toţi cei care au curajul să se plimbe cu ei înşişi şi cu articolele lor prin lume aşa cum sunt. La cât e de greu să construieşti ceva – orice, prin muncă cinstită şi prin respect pentru propria vocaţie, nu vreau să mă gândesc că îi mai pasă cuiva de gura lumii, în faţa măreţiei de a fi realizat ceva cu propriul efort onest. La cât de greu e să fii tu într-o lume a tiparelor, sunt sigură că, dacă ne putem iubi pe noi aşa cum suntem, îl putem respecta şi pe cel care, prin diversitatea lui, doar trăieşte, nu răneşte.