Buba în Educaţie: resursa umană

Iar se schimbă Legea Educaţiei. Nu e un semn de progres, ci unul de neputinţă. Din păcate, se poate muta anul şcolar de colo-colo, liceul la creşă, grădiniţa la universităţi, se poate impune ca privatul să devină public, iar şcolile publice să nu mai primească bani de la buget, se pot croi de toate, poftă să aibă ministrul. Principala problemă însă rămâne neatinsă.

Evaluarea Naţională şi Bacalaureatul au funcţionat, din nou, ca o hârtie de turnesol. E adevărat, pentru părinţi si copii. Pentru profesori şi pentru minister, nu. Constat că lumea a plecat în vacanţă şi nici măcar un profesor sau un angajat al ministerului, cu atât mai puţin ministrul, nu s-au deranjat cu vreo explicaţie pentru şocantele contradicţii ale evaluărilor. Vă amintiţi ce de note au fost majorate, chiar şi cu două puncte, după depunerea contestaţiilor? Vă daţi seama câţi copii poate şi-au ratat liceul, pentru că nişte domni şi doamne din comisii (eu nu îi pot numi profesori) au notat după frustrările lor? Parcă îi aud: Dă-i încolo, noi stăm în căldură să le corectăm lucrările pe bani de nimic, nici apă nu ne dau, să simtă şi ei cât de greu ne e!

Nici până în ziua de astăzi ministerul nu s-a simţit ruşinat. Nu a simţit nevoia să comunice public cum a fost şi este posibil ca, pe un barem care ar trebui să nu lase loc la interpretări atât de subiective, profesorii să calculeze atât de diferit punctajul. Nici până astăzi nu ne explică, nici măcar un profesor onest, cum e posibil acest fenomen.

Cea mai mare problemă a sistemului de educaţie nu e nici vacanţa şcolară, nici mutatul creşelor, nici grădiniţa obligatorie. Sunt şi pe aici hibe, chiar foarte mari când vine vorba de curriculum, de programă, de manuale.

Dar cea mai mare problemă e resursa umană şi din şcoli, şi din ministere, şi din inspectorate. De la cei care predau în loc să educe până la cei care evaluează, în loc să descopere şi să încurajeze competenţele elevului. Acolo e buba: resursa umană. Iar această problemă nu se rezolvă fără schimbarea grilei de salarizare şi fără un barem usturător pentru a intra sau a rămâne în sistem.

Legea asta se poate modifica în funcţie de schimbările climaterice, dacă aşa se pofteşte de „sus“. Educaţia din şcoli va fi la fel de precară şi aproape ineficientă. Până nu se găsesc bani şi până când nu vom avea profesori foarte bine plăţiţi, cel puţin cum sunt plătiţi parlamentarii, tot degeaba. Şi, după ce îi plătim astfel, ştiu sigur că se mai poate face ceva: selecţia cadrelor didactice, pe criterii atât de drastice, încât nu oricine să poată intra sau rămâne în sistem. Să fii profesor trebuie să devină o mândrie, nu o umilinţă. Şi, pentru asta, e cazul ca profesorii să fie primii cel mai bine plătiţi dintre bugetari. Şi să aibă condiţii grele de îndeplinit, ca să aibă mândria de a fi profesor.

Atunci când Finlanda a demarat reforma în sistemul de învăţâmânt, care a devenit în 20 de ani cel mai performant, a început cu pregătirea resursei umane. În Finlanda e mult mai uşor să devii avocat sau medic, decât profesor. Iar, pentru că poziţia de profesor este una cu o foarte mare responsabilitate şi nu oricine poate intra în sistem, acele persoane sunt plătite pe măsură. Un profesor de liceu are aproape 50.000 de euro pe an. E adevărat că intervine un detaliu major de viziune: salariile profesorilor nu se stabilesc de către guvernul central, ci la nivel regional şi al localităţii în care îşi desfăşoară profesorii activitatea.

Desigur, noi suntem şi aici la coada clasamentului: salariul anual brut al unui profesor de liceu, la final de carieră, este de aproape 5.100 de euro. Şi atunci e normal să ai profesori care rămân la catedră deşi au trecut cu greu examenul de titularizare, adică 37,55% dintre candidaţi au luat nota minimă 7. Mai mult, peste 26 la sută dintre candidaţi au luat note sub 5, adică persoane care aspiră să ajungă la catedră.