În centrul sistemului de educaţie este elevul.” Mda…, aţi mai auzit “textul” acesta, nu?

“Şcoala este centrată în România pe profesor – el hotărăşte ce şi cum se întâmplă la clasă.” Şi pe acesta l-aţi auzit, ba chiar l-aţi folosit ca să subliniaţi că elevul nu contează…

Şi totuşi, în centrul sistemului de educaţie, cine este? Care e “firul roşu conducător”? “Cheia de boltă” a sistemului? Ei bine, unanim şi neoficial recunoscut – este CATEDRA. Nu cea fizică, ci norma de predare a cadrelor didactice. “Ai/nu ai/unde ai catedră" este parte din identitatea personală a tuturor celor din educaţie.

”Noi avem acum opt clase de absolvenţi de clasa a XII-a, ar trebui să avem tot atâtea clase a IX-a, dar am fost anunţaţi că vom avea cu două mai puţin”, a spus (…), liderul sindicatului din liceu. Citatul se referă la un liceu din Adjud. (Subliniez că dau acest exemplu pentru că îl am la îndemână, dacă vă uitaţi pe ştirile din ultima săptămână găsiţi mult mai multe exemple.)

Pe de altă parte, în august 2018, Ziarul de Vrancea scria: Peste 500 de locuri pun la bătaie liceele şi şcolile profesionale din Vrancea în a doua etapă de admitere ce va avea loc săptămâna viitoare. La liceele vrâncene sunt disponibile 276 de locuri, cele mai multe la colegiile şi liceele tehnologice.” Cele 500 de locuri rămase libere în vară, au fost practic rezervă pentu 500 de elevi care nu s-au prezentat la Evaluarea Naţională în iunie 2018. Inspectoratul (că de aceea încă le păstrăm, nu?) ar fi trebuit să propună, voluntar, cel târziu în martie 2019, un plan de şcolarizare ajustat la realităţile judeţene.

Sistemul de educaţie funcţionează acum din inerţie, având ca aproape singur scop să asigure locurile de muncă (catedrele aşa cum le ştim) ale profesorilor. Scăderea demografică, resimţită de mult la nivel primar şi gimnazial, a ajuns la licee şi facultăţi. Parte din impact s-a reglat prin pensionare – în licee, la teoretic, urban, nu ajungi să fii profesor în primii ani de carieră…

Unii spun ca ministra educaţiei vrea să regleze “din pix” reputaţia pe care o poartă – cea de “gropar” al învăţământului profesional. Însă, parte dintre ei au participat la ceea ce s-a întâmplat atunci, le-a “convenit”. Transformarea “şcolilor de arte şi meserii” în licee tehnologice, prin transfer de clase, a fost o măsură decontată de Ecaterina Andronescu, dar îmbrăţişată de sindicate şi profesori – s-a dovedit mai bine să ai clase de “măcar” tehnologic, patru ani, decât de şcoală profesională trei ani.

Numărul de copii scade, Produsul Intern Burt creşte, este o realitate. Lipsa totală de date, mai ales pe finanţare, fac posibile măsuri de ajustare în sistemul educaţional, care sunt finanţate, dar care nu rezolvă probleme structurale. De exemplu, în cazul de mai sus, a fost asumată o creştere a costurilor - patru ani de şcoală implică o alocare financiară mai mare decât cei trei. Atunci, a crescut finanţarea per şcoală, în valoare nominală şi chiar s-a rezolvat problema lipsei de diferenţiere în finanţarea şi dotarea învăţământului profesional liceal.

Observaţi că pentru a explica ceea ce vreau să spun nu am ajuns încă să vorbesc despre copii? Şi despre familiile lor?

Există opinii exprimate despre faptul că actualul sistem de trecere de la secundar inferior (gimnaziu) la secundar superior (licee, colegii, şcoli profesionale) este epuizat:

La Coaliţia pentru Educaţie am documentat rostul şcolii obligatorii şi limitele actualui model care nu mai permite dezvoltare în interesul copiilor. În septembrie 2018, am atras atenţia că învăţământul profesional este într-un moment critic.

Părinţii, fricile şi clişeele cu care operează (“copilul meu nu e de “profesională”), pot fi susţinuţi şi pot deveni prietenoşi cu ruta de formare iniţială profesională, dacă:

-       orice elev care alege “profesionala” va avea un loc de muncă calificat;

-       orice elev care alege “profesionala” va învăţa ce înseamnă efort susţinut, rezultatul muncii tale, să munceşti după reguli, să strângi la locul de muncă şi tot aşa.

-       orice elev care alege “profesionala”, dacă va învăţa, va putea face facultate, oricând poate reveni pe ruta teoretică

Elevii, pe de altă parte, care ar putea avea un cuvânt de spus, cei din activitatea de reprezentare sunt mai degrabă din liceele teoretice şi nu au cum să înţeleagă lumea cu mintea unui adult de patruzeci de ani, să spunem, care va considera că a făcut o facultate degeaba şi că acum face tot ce îi plăcea să facă în copilărie. Cel mai serios model de schimbare a perspectivei este Liga Elevilor Meseriaşi, din păcate prezentă doar în Buzău. Vă invit să citiţi ce fac ei.

Cât priveşte finanţarea - ar fi bine să înţelegem că banii urmează decizia de politică publică, nu invers. Acum câţiva ani a fost "susţinută" alocarea financiară suplimentară pentru patru ani de liceu, în loc de trei de profesională. Problema finanţării este folosită acum ca un contraargument - nu putem avea mai multe clase de profesional în absenţa finanţării diferenţiate.

Ministerul ar trebui să implementeze politici nu să înfiinţeze/desfiinţeze clase

”Noi avem acum opt clase de absolvenţi de clasa a XII-a, ar trebui să avem tot atâtea clase a IX-a, dar am fost anunţaţi că vom avea cu două mai puţin.” Întrebarea mea este “DE CE?, de ce ar trebui, automat, în actuala dinamică demografică a României?”

Unde sunt datele de fundamentare? Câţi copii termină clasa a VIII-a la Adjud? Din istoricul ultimilor ani, care este procentul elevilor de clasa a VIII-a care rămân la liceu în Adjud? Câţi iau media 5 la Evaluarea Naţională? Care este numărul mediu de copii/clase în liceele din judeţul Vrancea? Ce meserii sunt oferite pe ruta profesională? Care este, când s-a întâmplat, ultima specializare nou înfiinţată pe ruta profesională? Care este bugetul alocat de Consiliul Judeţean/Consiliile locale pentru educaţie, din care cât pentru ruta profesională? Şi… a propos, câţi absolvenţi de clasa a XII-a aveţi în cele opt clase de liceu?

Vi se par multe întrebări? Sunt doar o mică parte. Şi certitudinea că Ministerul, sau Ministrul/Ministra nu pot răspunde, centralizat, de la Bucureşti, la aceste întrebări. Birocraţia e mare în sistem pentru că asumarea tinde către zero - decizia se muta de jos în sus, în tot mai sus. Când decizia se mută tot mai sus, odată cu ea se muta şi hârtiile, numerele, dovezile. Cu cât este mai mare distanţa dintre decident şi problemă, cu atât se fac mai multe hârtii.

În şcoli sunt copii. Copiii sunt diferiţi. În şcoli sunt probleme. Problemele sunt diferite. Nu există normă unică. Nu există soluţie unică. În fapt, pe teren, constaţi că judeţe, oraşe diferite au soluţii diferite la acelaşi tip de problemă. MEN ar fi trebuit să planifice (nu să organizeze!), bine, “bătălia pe catedre”, întâi faza pe şcoală, apoi faza pe judeţ şi, abia la final, faza naţională – care însemna, doar ajustarea sistemului de titularizare şi măsuri compensatorii pentru cei rămaşi fără loc de muncă (nu, catedră!). Aşa…, în lipsa responsabilizării locale, a ajuns să împartă “clase” – cum a făcut la Adjud cu menţinerea a încă uneia – în final vor fi şapte în loc de opt… (?!?)

Să faci politici publice în educaţie înseamnă să urmăreşti interesul copilului - o identitate profesională certă, potrivită lui. Dar şi, obligatoriu, să "pui" bani pe soluţia pe care o alegi: decizia de încurajare a rutei profesionale putea veni la pachet cu o nouă HG pe finanţare. Un nou indice de finanţare pentru ruta profesională, valabil pentru 2019, ducea, brusc, o resursă financiară suplimentară în clasele de profesională - alta era discuţia, nu?

Îi urez success oricărui lider care visează să devină ministru la educaţie, în absenţa unei susţineri politice majoritare şi curajoase în direcţia descentralizării şi autonomiei… Singura consolare este că va dura puţin şi nicio miză mare nu poate fi asumată…

Închei într-o nota optimistă: poate chiar suntem în faliment nedeclarat. Şi falimentul acesta ne va obliga să restructurăm arhitectura şi principalele procese ale guvernării centrale şi locale din România. Şi astfel va primi şi educaţia şansa unor alegeri care chiar să facă bine copiilor.