Bârfa şi viitorul copiilor noştri

Mulţi ani am căutat resurse şi m-am întrebat ce poate să mă ajute cel mai mult în a-mi creşte cei trei copii ca viitori adulţi sănătoşi emoţional, care să ajungă să facă o diferenţă în comunitatea lor, în societate.

Mi-am confirmat, inclusiv după multe cursuri şi cărţi de specialitate, ceva ce ştiam deja intuitiv: ceea ce e în controlul meu în relaţia cu partenerul, cu copiii şi în relaţia cu ceilalţi este în primul rând cine sunt eu ca persoană.

Este un fapt greu de acceptat uneori, pentru că mulţi dintre noi ştim să spunem ce nu ne place la noi sau ce nu ne place din modul în care am fost crescuţi. Dar cum rămâne cu ce ne place, ce ne dorim? Cu ce vrem să dezvoltăm? Ce vrem să creştem în noi?

Iniţial m-am gândit la cum nu vreau să fie copiii mei. Mi-am dat seama că mi-era foarte uşor să văd la alţii ce nu îmi place, dar încă nu reuşeam să văd sau să accept ce nu îmi plăcea legat de mine. Un lucru care mă deranja foarte tare era bârfa. Nici nu ştiam ce să fac când mă aflam în situaţii în care o altă persoană bârfea. Am participat apoi la un curs unde am învăţat că fiecare dintre noi are un cont bancar emoţional. Se pot face depuneri şi retrageri, însă nu merge „pe minus“. Şi mai are un principiu: când facem depuneri în contul bancar emoţional al altei persoane, facem depuneri şi în al nostru. Am aflat că a fi loial celui care e absent (adică să nu îl vorbeşti de rău, să nu îl bârfeşti pe cel care nu e prezent) reprezintă o depunere. M-am decis că vreau să aplic asta în viaţa mea. N-a fost uşor.

Ca mecanism de protecţie vechi de milioane de ani, care îşi are rădăcinile în evoluţia noastră ca specie, creierul uman este setat să treacă toate experienţele printr-un filtru negativ, pentru a fi pregătiţi pentru orice situaţie care ne-ar putea pune viaţa în pericol. De aceea, avem tendinţa să observăm şi să reţinem mai degrabă experienţele negative şi să ne conectăm mai uşor cu alte persoane povestind despre ceva rău ce ni s-a întâmplat nouă sau altora. Pe lângă aspectul biologic, nici experienţele de viaţă sau cultura noastră nu ne-au ajutat.

Când eram elevă, mama mergea la şedinţele cu părinţii ca să audă ce prostii am mai făcut eu, fratele meu sau colegii noştri. Apoi venea acasă supărată, încărcată de idei preconcepute despre noi, iar noi nici măcar nu fusesem prezenţi la discuţie şi nu ni se oferise ocazia să ne asumăm faptele. În felul acesta nici nu eram responsabilizaţi cu privire la consecinţele alegerilor noastre. Un grup de adulţi vorbeau despre noi şi se aşteptau ca asta să îmbunătăţească situaţia. Am fost învăţaţi că problemele se rezolvă discutând despre persoane, nu discutând cu fiecare despre contribuţia sa la situaţie.

Ce a făcut o diferenţă în ceea ce mă priveşte a fost că am început să mă observ pe mine, să îmi dau seama care erau acele momente în care îmi venea natural să vorbesc despre persoane care nu erau prezente sau să scriu e-mailuri care se bazau pe zvonuri sau presupuneri. Am realizat că ajunsesem chiar să dau vina pe zvonuri pentru unele din situaţiile din viaţa mea profesională. Următorul pas important a fost să îmi predefinesc nişte replici, un script, pentru a fi pregătită când o altă persoană începea să-mi spună o bârfă. În loc să intru în conversaţie şi să susţin bârfa, spuneam: „Care este intenţia ta, de ce îmi spui asta?“,„Ce te aştepţi să fac în legătură cu ce îmi spui?“, „Mi-e greu să te aud vorbind despre această persoană, pentru că experienţa mea cu ea/el este diferită sau nici măcar nu cunosc această persoană“, „Ai încercat să îi spui ei/lui asta?“. Alteori am ales să tac în loc să bârfesc. Sau să respir adânc, să găsesc un lucru care este bun şi să îl menţionez. Pentru că fiecare are ceva bun în el. Au fost şi momente în care a fost nevoie să fiu fermă şi să îi spun celeilalte persoane că nu vreau să vorbesc despre oameni care nu sunt prezenţi.

Îmi doresc să fiu o persoană mai conştientă de contribuţia mea în fiecare relaţie, să am un comportament mai asumat, pentru că aşa vreau să fie copiii mei. De noi, adulţii, depinde când şi cum alegem să bârfim (pentru că este o alegere) despre profesorii copiilor noştri, despre prieteni, despre părinţii prietenilor copiilor noştri sau, din păcate, chiar despre alţi copii. Ceea ce simt că poate face diferenţa în relaţii e să avem curajul de a începe o conversaţie dificilă direct cu cei despre care suntem pe punctul să bârfim sau cu cei care iniţiază bârfa. Iar bârfa e dureroasă, atât pentru cel care o începe şi pentru cel care o aude, cât şi pentru cel despre care e vorba şi care nu e prezent.

Vă las pe voi să descoperiţi noi căi de a nu contribui la ceva care ne vine atât de natural, vechi de când lumea şi care produce efecte pe termen lung pentru atât de multe relaţii şi comunităţi.

Visăm mereu ca fiii şi fiicele noastre să devină un anumit fel de adulţi. Eu vă doresc să devenim în primul rând noi acei oameni.