Am ajuns la aşa o concluzie pesimist-românească (glumesc, nu vă uitaţi în gura mea, eu nu cred nici în conspiraţii, nici în predestinare şi nici în blesteme) de la… homeschooling. Văzând vânzoleala pricinuită de doi părinţi care au ajuns la o concluzie (nefericiţii au făcut-o publică), am îndrăznit, pe pagina mea de Facebook, să-mi pun întrebarea dacă nu cumva învăţământul românesc actual a cauzat revolta lor. Că motive de revoltă sau durere există: de la copiii morţi în căcat, bătuţi, umiliţi, până la zeci de mii care abandonează şcoala sau care nu pot obţine, după doisprezece ani de chin, un amărât de şase la bac. Toate astea sunt probleme mari – nu ale noastre, ci ale viitorului copiilor noştri. Îngrijorat, ca orice părinte, am scris aşa: „Discuţia despre homeschooling ar trebui să se transforme într-o discuţie despre învăţământul public. Care e scopul şcolii? Cum îi pregăteşte pe tineri pentru viaţă şi carieră? Cum şi cu ce îi influenţează moral? Cât rezistă informaţiile furnizate şi la ce folosesc? Ce rămâne valabil după ce se încheie? Orice criză e bună dacă pune în discuţie un sistem falimentar. Un sistem care dă 45% rebuturi – iar «piesele de schimb» livrate societăţii au, jumătate, defecte ascunse – e un sistem cu adevărat falimentar“. Am crezut că exprimarea unor îndoieli şi a unor nelinişti va pune lumea la treaba gânditului.

Iată unul dintre primele răspunsuri (care nu se deosebeşte, fundamental, de prostiile debitate pe forumul „Adevărul“): „Nu înţeleg ofensiva asta asupra sistemului «public». Aveţi de scos nişte bani şi de aici, mai privatizaţi ceva, nişte spaţii pe care să puneţi mâna, care e afacerea?“. Asta a înţeles, asta a scris.

Credeam că e clar că pierdem întrecerea nedeclarată cu celelalte naţiuni, dar că încă e posibil să crească o generaţie căreia să-i fi plăcut şcoala.

Prostul de mine! Credeam că acum e momentul potrivit să tragem linie şi să încetăm cu experimentele nereuşite. De 26 de ani, an de an, fără nicio oboseală, modificăm învăţământul. La naiba, dar nu 6, da’ măcar 5% din PIB o să dăm noi toţi, românii, fără să ne mai punem piedici? Din PIB-ul ăla de care discutăm de atâta vreme. Credeam că e clar că pierdem întrecerea nedeclarată cu celelalte naţiuni, dar că încă e posibil să crească o generaţie căreia să-i fi plăcut şcoala. Da’ de ce să-i placă şcoala? Pentru că e frumoasă, interesantă, curată, primitoare, acolo afli în fiecare zi multe chestii noi, profesorii sunt buni, inteligenţi, devotaţi, tobă de carte şi duduie de pofta de a da mai departe, tuturor, ceea ce au învăţat şi ei, în condiţii mult mai grele. La şcoală te simţi ca acasă. Iar când învăţătoarea sau dirigintele spune ceva, atunci ăla e adevărul, tată şi mamă, pe ei îi cred, pentru că au spus ce ştiu…

Cum? Nu aşa arată şcoala? Dar de ce nu? Ce e greşit în visul ăsta? Educaţia se face numai cu biciul, cu insulta, cu umilirea? Numai cine vrea sau are resurse va merge mai departe? Să însemne, oare, educaţia că unul se duce în vârf, iar în urma lui rămân cadavrele celor care n-au fost la fel de rapizi ca el? Asta e lumea spre care şi pentru care ne pregătesc şcoala şi viaţa? Ce fel de naţiune e asta? Păi, o naţiune jumătate analfabetă funcţional, care-şi bagă şi deştele-n ochi, fiindcă nu aude bine.