Autobuzul vechi este insusi sistemul de invatamant din Romania. Sunt studii suficiente efectuate in afara Romaniei care confirma ca impactul educatiei non-formale asupra societatii a devenit in ultimii ani incomparabil mai mare in raport cu cel al educatiei formale. Romania este parte a societatii globale si se regaseste in acest curent, tradus astfel: Internetul, televiziunea, comunicatiile mobile, toate tehnologiile de informare in masa au actualmente o influenta mult mai mare in actiunile, comportamentul, gandirea si emotiile oamenilor, mai mare decat scoala. Knowledge society face acest dar neasteptat scolii, astfel incat azi, mai mult ca oricand, in istoria ultimilor 200 de ani de Scoala asa cum o stim, influenta ei nu a fost niciodata atat de mica in comparatie cu toate celelalte forme de educatie la un loc. Sa adaugam la acestea si forta familiei si a grupurilor de egali si vom avea intelegerea completa a fenomenului. Supravietuirea acestui sistem de educatie falimentar reclama interventii inovative si politici alternative: adoptarea in masa a metodelor Montessori, pedagogia Waldorf, legalizarea homeschooling-ului, utilizarea social media in educatie, U-Learning (educatie oricand, oricum, oriunde).

Cei 50 de copii (geniali, cu totii, fara indoiala, cel putin la urcarea in autobuz) nu sunt amutiti de haosul calatoriei. Ei continua sa dialogheze, sa rada, sa se amuze la curbe: modelul de comunicare retelara, facilitata prin Internet (conceptul pe care s-a construit succesul fulminant al Facebook, Whatsapp, Google+, Twitter, etc.) amplifica forta ideilor nascute intre egali – copii, adolescenti, pe principiile proximitatii, comunitatilor de interese si al vitezei de propagare a informatiei. Traim si asistam cu totii la o intrare triumfalista a societatii globale in era Education “out of school” pe care scoala nu este capabila sa o proceseze. Sau nu vrea. Nu mai numaram (nu exista cercetari nationale in acest domeniu) cati copii supra-dotati au intrat in uniformitate si s-au ratat din cauza unui sistem scolar care nu le-a valorizat datul remarcabil cu care au venit in lume si prin care societatea ar fi putut beneficia mult mai mult decat punandu-i “ordonat”, in rand cu ceilalti.  “Fiecare soldat poarta in ranita proprie bastonul de Maresal”. Rousseau ne reaminteste mai actual ca niciodata ca educatia negativa (a ne-actiunii paguboase) trebuie sa fie prima conditie de existenta a educatiei.

Drumul cu gropi, cu serpentine, este eco-sistemul in care functioneaza educatia. Nimic nu este ca ieri, totul este in schimbare. In asemenea conditii, nu ai nevoie de un mamut institutional ci de unitati educationale inteligente, flexibile, potrivite oamenilor, cu oameni asemenea. Anacronismul constructiei scolii – din Romania cel putin – face posibil apelul recurent la instrumente de autoritate precum evaluarea sau promovarea unei culturi organizationale care impinge valori atrofiate, arhaice: obedienta, invatarea de dragul evaluarii, incremenirea creativitatii individuale, marca de grup, etichetarea prin evaluare scolara. Sunt singurele metode pe care actualul sistem de educatie intelege sa le activeze, in conditiile in care exista foarte multe sugestii practice, parteneri cu experienta, cazuri de buna practica internationala ce pot inspira o conduita manageriala si politici educationale pragmatice, dirijate constient de decidenti in societatea globala inter-conectata.

A circula pe timp de noapte, fara faruri aprinse inseamna sa nu mai fii capabil sa vezi pe ce drum esti, ca sub-sistem: in viata reala, reusita sociala si financiara nu mai sunt de mult asociate capacitatii de a finaliza studiile. De aici rezulta complianta din ce in ce mai mica a tinerei generatii la diferite norme asociate acestei institutii invechite, arhaice, demodate, uzate. Scoala ne-a invatat ca invatarea este liniara, cu doua capete. Noile teorii cognitiviste demonstreaza cu prisosinta caracterul spiralat al invatarii: invatam cand putem, cand vrem, ce ne place, cum ne place, intr-un mod sinuos, asimetric, relativ imprevizibil. Invatam sa invatam, nu stim deja asta, chiar daca in scoala ni se comunica opusul. Problema este ca adaptarea curriculum-ului, evaluarii si instruirii la aceste circumstante moderne nu poate fi facuta decat out of the box. Sunt foarte multe organizatii neguvernamentale cu expertiza si conexiuni internationale care pot asista Ministerul Educatiei in aceasta directie. Domnilor ministri, lasati ideile sa vina la dumneavoastra!

Soferul este aproape adormit, a obosit de atata drum si nu isi doreste decat sa ajunga la capat. Este imposibil, pentru ca el nu cunoaste destinatia: este foarte probabil ca nu managerii educatiei romanesti (adica oamenii insisi) sa ne fi condus la situatia actuala penibila a invatamantului romanesc, care repudiaza prin bacalaureat o jumatate sau mai mult din absolventii ciclului secundar, catalogandu-i la gramada ca: incompetenti, prosti, ratati, fraudatori, etc. Este foarte probabil ca aceasta situatie de fapt sa rezulte din utilizarea deficitara a functiei evaluarii si din neintelegerea proiectului social real al scolii sau din inexistenta acestuia. Decidentii s-au schimbat, iar cei care au terminat liceul fara sa ia bac-ul probabil ca inca isi cauta un drum in aceasta societate. Daca functia scolii nu este sa pregateasca tineri pentru societate, ci sa le puna o stampila conform-neconform la final, atunci poate aceasta scoala, care functioneaza in virtutea unei atare paradigme, trebuie sa fie inchisa. Straduintele de a gasi solutii in sistem au esuat, pentru ca fiecare ministru nou reinventeaza naiv invatamantul. Soferul are nevoie de un asistent care il poate sfatui sau corecta cu succes. Societatea civila poate oferi o functie de back-up si consultare permanenta, daca decidentii accepta ca pot beneficia de acest ajutor. Adesea un astfel de ajutor din afara – un sofer de rezerva - este perceput ca o amenintare pentru institutiile guvernamentale iar societatea civila se poate replia pe pozitii antagonice, critice, constante. Este insa o masura necesara, daca directia in care merge educatia este atat de paguboasa ca astazi.

O calatorie cu autobuzul de copii se face intotdeauna cu foaie de parcurs. Supravietuirea scolii din vest – sa luam ca exemplu invatamantul finlandez – a fost posibila prin umanizarea scolii (un proces de durata – 50 de ani), prin acceptarea unor valori ALTFEL, mai apropiate de forme de educatie non-formala sau de modelele de educatie alternativa. Copiilor din tarile vestice li se permit drepturi care la noi pot parea un lux: fara teme acasa, fara evaluare sau reducerea ei la minim, se poate vorbi la mobil in timpul orei, copii desculti in clasa, pereti colorati, oameni zambitori, profesori-prieteni, continuturi accesibile, invatare prin joaca si descoperire, inclusiv la liceu, “facem ce ne place” si “vrem la scoala”.  Daca nu facem asta la timp, ne asteapta si pe noi fenomenele NI-NI (Ni estudia, ni trabaja) din Spania sau NEET (Not in Employment, Education or Training – tarile anglo-saxone) si cifre statistice mai mari la somaj, suicid, depresie. Cei trei factori care conduc la acest fenomen care ia tot mai multa amploare (inclusiv in Asia – Korea de Sud, Japonia, China) sunt : calitatea slaba a invatamantului, abandonul scolar si lipsa locurilor de munca. Nu avem suficiente date de cercetare care sa ne confirme daca nu cumva suntem in aceasta situatie si noi, dar bacalaureatul ultimilor doi ani a pavat constiincios drumul catre acolo.

Un autobuz care alearga pe o sosea fara capat – ca in cazul educatiei romanesti – este o calatorie fara repere: unde mergem? Incotro ne indreptam? Care sunt valorile pe care le inculcam copiilor nostri prin scoala? Decidentii care tin in picioare sistemul de invatamant nu ne-au comunicat directia catre care  tin sa indrepte autobuzul. Singura optiune valorica in picioare in acest moment este cea legata de mersul bun al economiei. Un soi de materialism dialectic neo-capitalist care ne transforma in piese, rotite, parti ale unui mecanism urias, ale unei matrici pe care societatea nu o intelege complet. Sustenabilitate, progres, putere sau fericire, cooperare, exprimare libera, creativitate. Cum ii formam pe copiii nostri, cum ii ajutam sa isi implineasca potentialul maxim si predispozitiile, aptitudinile native? Cum vrem sa arate omul pe care noi il construim zi de zi prin educatie? Cum trebuie sa arate personalitatea lui? Lucrurile astea trebuie gandite si puse pe hartie.

A propos de destinatie: educatia este fara doar si poate o componenta strategica a Proiectului de tara al Romaniei. Sau cel putin ar trebui sa fie. Este foarte neobisnuit pentru Romania ca stat modern ca nu are inca o strategie de prevenire a brain-drain sau macar una de brain–regain. Strategia nationala de securitate a Romaniei ar putea include o sectiune intreaga dedicata invatamantului. Pierderea inteligentelor, migratia creierelor poate aduce pagube mai mari decat infractionalitatea transfrontaliera. Romania pierde pe termen lung, asta stim cu totii, dar stim cat? Banii transferati de capsunari in tara nu mai sustin de cativa ani economia romaneasca. Iata ce contine Strategia Nationala de Securitate a Romaniei referitor la educatie: “modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic;” “asigurarea accesului tuturor cetăţenilor, inclusiv a celor din mediul rural şi din zonele defavorizate, la o educaţie de calitate pe tot parcursul vieţii şi vizează transformări profunde în domeniul educaţiei, cercetării şi dezvoltării.” “transformarea profundă a sistemului de învăţământ trebuie accelerată şi orientată ferm spre cerinţele deteminate de noile realităţi”. Cateva obiective si deziderate, care luate impreuna nu depasesc mai mult de un paragraf.

Foaia de parcurs inseamna ca in acord cu obiectivele programatice ale educatiei formale (destinatia autobuzului) sa avem in vedere toate dimensiunile umane pe care le putem implini la copiii nostri. Ar fi necesar ca intocmirea foii de parcurs sa se faca de la bun inceput, pentru a evita incropirile, inovatiile indoielnice, ezitarile, heirup-ismele, care toate conduc la o conduita lipsita de predictibilitate in educatie, si ii fac pe parinti derutati, directori de scoala si dascali confuzi, iar pe decidenti defensivi, in cautare de argumente abia dupa producerea deciziilor. In acest fel putem evita situatia recenta de la Ministerul Educatiei, care conform declaratiilor dlui Gabriel Ispas, a solicitat in interiorul Ministerului, de la directorii de departamente, idei de proiecte ce urmau sa fie  finantate din POSDRU, cu un buget de aproximativ 100 mil. euro. Dupa cum mentioneaza chiar dl. Secretar General Adjunct al Ministerului Educatiei in interviul citat mai sus, ideile inaintate de departamentele din minister au fost slabe si e benefic ca ele nu au fost finantate. Sunt de acord: decat o investitie intr-o directie proasta, mai bine deloc. Era mai simplu si mai relevant acest proces de identificare a prioritatilor de finantare daca ar fi existat un roadmap fundamentat pe o analiza reala de nevoi in educatie, eventual intemeiat pe o consultare publica cu societatea civila, poate chiar cu sindicatele, federatiile de parinti, federatiile studentesti? Credem ca da.

Acum sa zic mai clar: optiunea de scoala deschisa si un Proiect real de Scoala care invata, adica o constructie vie, care se schimba din mers, conform provocarilor sociale si cerintelor economiei cunoasterii inseamna in acest moment (si) a transfera modele de buna practica dinspre societatea civila, respectiv mediul ne-guvernamental, care prin membrii ei - ONG-urile - experimenteaza si pune in lucru concepte avangardiste, alternative, inteligente, care atrag bani, clienti si voluntari care sa lucreze pentru acestea. Lipsesc in acest moment mecanismele de transfer dinspre societatea civila. Organizatiile neguvernamentale cu proiecte si rezultate in domeniul educatiei nu s-au focalizat pana in prezent pe acest transfer catre Guvern, pentru ca nu era in scopul si misiunea lor sa faca asta. Noi – ca ONG-uri - ne facem treaba, iata: educatia non-formala functioneaza, producem modele de buna practica, inovam, inspiram, atragem bugete, avem rezultate.

Desigur ca aceste rezultate sunt doar insule de reusita care nu pot produce o schimbare structurala a sistemului. Dar problema educatiei este din ce in ce mai critica, lipsa de profesionalism a decidentilor din educatia formala ne expune din ce in ce mai tare ca tara, ne afecteaza copiii, ne trimite in coada clasamentelor internationale in privinta calitatii vietii. Ca parinti, ne face viata mai dificila decat ar trebui. In ultimii ani, pe mana proastei gestionari a POSDRU si a crizei financiare, am pierdut si bruma de autoritate pe care o aveau ONG-urile din educatie. Reducerea finantarilor disponibile pentru mediul neguvernamental a condus la scaderea vizibilitatii acestora, reducerea apetitului de dezbatere, anularea demersurilor de advocacy, si acelea foarte putine. Dar nu e timpul pierdut, inca. Sunt nenumarate argumente pentru care societatea civila poate reprezenta un factor de stabilitate si continuitate in peisajul politicilor educationale.

Am si o veste buna, de facto: pentru a facilita transferul de competente si bune practici dinspre societatea civila catre Ministerul Educatiei, mai multe ONG-uri de educatie din Romania au decis ca este  timpul sa puna capat lungii perioade de Silenzio Stampa si sa faca posibil un mecanism de cooperare care sa monitorizeze mai atent deciziile publice din educatie. Voi reveni in curand cu mai multe detalii pe aceasta tema. Comunicarea publica pe tema acestui proiect este deschisa: asteptam ideile si propunerile voastre.

Acest text a fost publicat şi pe dascali.ro