Arici-Pogonici şi bio-programarea. Câteva sfaturi de cum să-ţi pregăteşti copilul pentru viitor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă care are copilul la liceu. Ştiind afinitatea mea către educaţia pentru înaltă tehnologie, m-a întrebat ce să îi recomand, ce să facă cu copilul ei astfel încât să aibă o şansă în plus în viaţă. Ce materii să urmărească, ce să citească, ce să studieze, ce oameni să întâlnească, în ce anturaje noi inspiraţionale să intre? Cum să aibă motivaţia corectă?

Cum să facă bio-programare? Cum să studieze Inteligenţă Artificială? Cum să studieze robotică, data science, sau orice altă materie care îi va da plusvaloare în viaţă? Sau orice altceva i s-ar potrivi.

O întrebare cât se poate de normală de la o mamă implicată, care vede că lumea se schimbă într-un ritm exponenţial. Păcat că nu sunt mai mulţi ca ea. Pentru că, din cercetările cantitative pe care le-am făcut din 2016 încoace (atât în România dar şi afară), procentul de părinţi implicaţi nu depăşeşte 10%. Restul aşteaptă de la societate să le pregătească progenitura... Aşteaptă...

Părinţii implicaţi îşi pun această întrebare. Cum să-mi ajut copilul, cum să-i dau un „brânci“ în direcţia bună, cum să-l „virusez“ cu dragostea pentru o materie care poate să-i dea acel punct de diferenţiere când va fi mare, care să-l scoată din marea masă de oameni inutili economic, care va reprezenta majoritatea societăţii.

Este oarecum contra-intuitiv să vorbim acum de oameni inutili economic, când toţi angajatorii ţipă că nu găsesc suficienţi angajaţi. La fel de contra-intuitiv să vezi lideri care contestă încălzirea globală cu argumentul că afară este frig acum, făcând confuzie între vreme şi climă.

Da, acum este o criză locală temporară în România de forţă de muncă. Dar în anii care vin, datorită automatizării accelerate, joburi pe care azi le vedem în jurul nostru (la nivel global, nu doar în România), vor dispărea. De la casieri până la medici, de la avocaţi până la contabili, de la muncitori cu cârca până la profesori.  Aproape orice faci se poate automatiza şi optimiza.

Dar ce poate să facă un copil din România anului 2019 ca să aibă o şansă în plus să nu stea în viitor la mila unui potenţial venit minim garantat de la un stat (şi a unui continent) cu probleme din ce în ce mai mari?

Şi mai ales, ce poate să facă un părinte conştient în această direcţie?

Sunt mai multe soluţii, pe care personal le-am testat, unele atât pe copiii mei cât şi pe alţi copii din 20% din şcolile din această ţară + altele. Si funcţionează excelent. Vă spun mai jos câteva, sper să vă ajute:

1. Învăţarea prin joacă

Distracţia este cea mai bună formă pentru un copil ca să acumuleze ceva nou. Dacă nu e amuzant, foarte puţini copii au discernământul şi determinarea necesară să meargă mai departe. Problema e să NU fie doar distracţia singura motivaţie, altfel după un timp scurt, va intervine plictiseala. Creierul dependent de distracţie va căuta tot timpul noi doze, mai mari, şi mai mari, din ce în ce mai mari. Deci trebuie dublată distracţia cu alte modalităţi de motivare.

2. Presiunea social pozitivă

Presiunea socială merge în ambele sensuri – pozitivă şi negativă. Asiguraţi-vă că juniorul Dvs. are anturajul corect, care face lucruri corecte, inspiraţionale. Dacă el şi gaşca lui de prieteni stau, fumează, se droghează, se joacă pe calculator fără limită, pierd vremea şi îşi compară telefoanele iPhone 11 şi genţile Vuitton, presiunea socială există şi acolo, doar că este negativă. Căutaţi-le alte anturaje, atât offline, cât şi online. Anturaje corecte.

3. Competiţie pozitivă

Noi vs Ei. Echipa noastră versus ceilalţi. Competiţii de robotică, de inginerie, de matematică, de absolut orice. Copiii aflaţi în competiţii au o motivare puternică să devină mai buni. La început, la vârste mai mici, competiţia este mai puţin importantă în ecuaţie, dar odată ce cresc, competiţia îi întăreşte, îi motivează, le conferă o siguranţă mai mare.

4. Limitarea opţiunilor

Creierul copiilor, la fel ca şi al nostru, va căuta întotdeauna cea mai scurtă cale către hormonul fericirii. Întotdeauna. Dacă îi dai unui copil să aleagă între jucat pe ecran versus mers afară în parc la joacă aerobă, el va alege statistic ecranul.

De ce? Pentru că de când pui mâna pe ecran până când ai primul boost de dopamină trec doar câteva secunde, toată experienţa e făcută astfel încât să te facă fericit, să te ţină acolo. Opţiunea cu ieşitul afară e complicată – durează până te îmbraci, afară e frig/cald, unii copii sunt răutăcioşi, te poţi lovi, durează mult până de distrezi... Complicat. Ecranul e aici si mult mai prietenos.

Părinţii ar trebui să limiteze DRASTIC accesul copiilor la aşa numitul „mindless entertainment“. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Exemple de limitare a opţiunilor:

- parolaţi în televizor toate canalele de desene animate. Opţiunea DaVinci Learning este mult mai bună. Dacă nu vă lasă inima să le parolaţi, măcar blocaţi canalele pe limba engleză/germană, să înveţe copiii limba străină respectivă.

- Pe calculatoare creaţi-le contul lor personal, prin care să se logheze. NU le daţi parola de administrator, pentru că vor instala toate prostiile de aplicaţii. Sau vă veţi trezi că tocmai au cumpărat ceva cu cardul.

- blocaţi din router site-urile unde nu vreţi să intre.

- folosiţi opţiunea de parenting de la Windows şi alocaţi de acolo screen-time (limitarea timpului de utilizare a ecranului). Extrem de util. La fel ca aceasta opţiune mai sunt tot felul de aplicaţii, până şi programele de antivirus, precum BitDefender, au secţiune de parenting

Creaţi-le cont de Google şi limitaţi-le opţiunile de vizionare pe YouTube.

Expunerea la nou oriunde şi oricând

Vreţi copii pasionaţi de nou? Expuneţi-i la nou, la tehnologii noi. Ajutaţi-i să aibă plăcere din faptul că ei ştiu ceva dintr-un domeniu cool.

Instalaţi-le UBUNTU pe calculator, apoi spuneţi-le ca majoritatea hackerilor folosesc aşa ceva (la tânăra generaţie termenul „hacker“ este foarte aspiraţional). Urmăriţi-i cât de satisfăcuţi sunt când le vor spune colegilor lor că ei folosesc acest sistem de operare. Acea disonanţă cognitivă va fi energia pentru ei să meargă mai departe, să studieze problema, să devină mai buni, mai curiosi.

Mergeţi cu ei la facultăţi, la târguri de ştiinţă şi tehnologie, abonaţi-i la revista „Ştiinţă şi Tehnică“ (da, încă mai există), înscrieţi-i pe platforma educaţională Kidibot, mergeţi la lansări de carte, iniţiaţi mici cluburi locale, de 3-5 copii prieteni, unde să studiaţi un anumit fenomen. Rugaţi experţi din diverse domenii să vină la şcoala voastră să vorbească. Iar dacă locuiţi într-o localitate mică, puteţi să faceţi o conferinţă pe Skype/pe YouTube cu o astfel de personalitate. Sunt atât de multe opţiuni.

Expunerea la personalităţi corecte, de la care au ceva util de învăţat

Am întrebat 1000+ de copii dacă ar putea să aleagă orice persoană din această ţară cu care să vorbească, care ar fi aceea? Reţineţi, ORICE persoană... De la preşedintele ţării până la orice savant, om de afaceri sau artist. Majoritatea răspunsurilor copiilor m-au oripilat. Erau oameni faţă de care aş fi trecut pe partea cealaltă a străzii când i-aş vedea. Low quality, din punct de vedere educaţional. Am înţeles (din nou) ca lipsa de modele corecte este o mare problemă în această ţară.

Ani de zile am adus 130+ de personalităţi (ambasadori, CEOi, antreprenori, artişti, oameni de cultură etc.) să-i ambiţioneze pe copiii din România, atât offline în sute de evenimente pe care le-am făcut cu asociaţia noastră, cât si online. Ar trebui ca orice părinte să se întrebe: cu ce persoana din această ţară ar fi benefic pentru copilul meu să se vadă câteva minute, pentru că o astfel de întâlnire s-ar putea să îi schimbe destinul.

Da, majoritatea dintre personalităţile din România cu care am vorbit mi-au spus ca viaţa lor a fost influenţată puternic la un moment dat vorbind cu cineva anume, cu o personalitate. Un punct de inflexiune.

Când ştie numele acelei persoane, părintele/profesorul ar trebui să faciliteze această întâlnire singur sau împreună cu alţi părinţi/copii/profesori. Este atât de simplu. Solicitaţi o întâlnire motivaţională de 30 de minute. Ştiţi vorba cu „Copilul care nu plânge nu primeşte de mâncare...“

Suntem animale sociale şi trebuie să folosim asta în motivarea noastră şi a copiilor noştri să mergem mai departe, să fim curioşi, să vrem să devenim mai buni, să evoluăm.

Cum ziceam, statistic suntem puţini părinţi care ne implicăm. Majoritatea dau ochii peste cap sau îşi plâng de milă. Ei bine, noi, acei adulţi ciudaţi care se implică, putem face împreună o „găleată“ de resurse de educaţie/inspiraţie/motivaţie pentru copiii noştri, ce le vor da şanse pe care poate nu le-ar avea nici dacă am emigra în altă ţară mai evoluată.

Iar primul pas este conştientizarea faptului că un copil, precum o plantă în ghiveci, închisă într-o cameră de bloc, dacă îi dai spaţiu, nutrienţi, lumină şi căldură va creşte enorm. Ţine în primul rând de noi, ca părinţi, să îmbunătăţim acest lucru.

Aveţi grijă de planta voastră! Ajutaţi-o să crească, să-şi atingă şi să-şi depăşească potenţialul.

PS. Azi, copilul meu cel mic s-a dus la şcoală fredonând cântecelul „Arici-Pogonici“. Ieri a stat să-l înveţe, că era temă pentru acasă. Mi s-a părut o discrepanţă atât de mare între Arici-Pogonici şi faptul că el studiază genetică, C++ şi geologie la 8 ani! Cam aceeaşi discrepanţă pe care o văd la sutele de mii de români care merg la moaştele Sf. Paraschiva şi Inteligenţa Artificială. Ani lumină!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite