Am avut onoarea de a sta alături de Ivan Patzaichin, acum câteva zile, la o întâlnire cu „olimpicii" bucureşteni. A fost foarte instructiv să discut cu nişte elevi care nu numai că sunt valoroşi de la natură, dar beneficiază şi de susţinerea părinţilor. Ăia care cred că ei sunt responsabili, nu Cel de Sus. Spre deosebire de 80% dintre copiii României, familiile de care vorbesc înţeleg ce e o viaţă mai bună, mai demnă, mai folositoare şi cum să acţioneze în consecinţă. Exact lor le-a povestit dl Patzaichin cum a ajuns campion. Poate ştiţi povestea, aşa că am s-o rezum în câteva cuvinte. Rupt de lume, la capătul pământului, Ivan-copilul a decis că trebuie să fugă din satul lui.

Să-şi croiască alt destin. Singura portiţă de salvare era aceea a sportului. Urma să scape şi de sărăcie, şi de uitare. România acelor vremuri nu oferea altă şansă. Şi aşa s-a-ntâmplat. A devenit cel mai mare campion.

În discuţiile care au urmat, am încercat să-i trag de limbă pe elevi. Ştiţi cât de suspicioşi sunt adolescenţii dacă un adult face pe sfătosul. Până la urmă, ne-am înţeles. Eu să nu mă dau mare, ei să nu fie scoşi la tablă. I-am întrebat despre viitor. Două treimi voiau să-şi continue studiile în Occident, iar 50% deciseseră, deja, că vor rămâne „dincolo". Cei mai mulţi au, azi, şaisprezece ani, însă decizia lor e definitivă, mai puternică decât conştiinţa de sine. I-am pus în balanţă cu cei care nu voiau nici să plece, nici să rămână. I-am ascultat pe toţi fără să mă dau de ceasul morţii. În scurtul timp disponibil, am încercat să descifrez misterul acestui uriaş val migrator al inteligenţei peste mări şi ţări. Fiecare elev mi-a explicat cu subiect şi predicat de ce preferă străinătatea: mai multă civilizaţie, mai multe şanse, mai multă demnitate, mai mult profesionalism, o viaţă mai bună. O fată chiar mi-a spus, cu seriozitate, că îi e frică în România. Încercaţi, vă rog, să nu daţi un răspuns ipocrit. Să spuneţi că nu-i aşa. Că au ce face în scumpa noastră patrie, că, în haosul general, sunt oportunităţi cât nu găseşti într-o sută de lumi, că România e ţara tuturor posibilităţilor. Adevărat! Dar e în sensul rău al cuvântului. Tinerii înţeleg perfect că nimeni nu are nevoie de ei. Poate eu. Voi, poate. Dar mediul instituţional şi de afaceri, nu. Cercetarea de vârf, nu. Performanţa, nu. În general, planurile româneşti de viitor umblă cu cioara vopsită macroeconomic, microstatal, bugetar, asistenţial. Nu au nevoie de cetăţeni. Mâna de lucru ieftină să trăiască!

N-am lăsat să se vadă vreo urmă de tristeţe. Judecata celor decişi să plece era corectă şi precisă. Unii urmau să mai revină, din când în când, să-şi revadă locurile natale şi, eventual, prietenii. Alţii hotărâseră să uite România. I-am privit cu şi mai multă tristeţe pe cei decişi să rămână. Printre ei am remarcat o altă fată (semăna cu Şarapova!), care voia să fie medic în România. N-a tulburat-o nimic: corupţia, sărăcia, efortul, precaritatea. Era decizia ei definitivă. Mi-a fost imposibil să-i spun că, în lipsa solidarităţii profesionale de grup, eroismul ei va fi o picătură în ocean. Că un astfel de exod e caracteristic societăţilor înapoiate, înţepenite-n rele, în faliment. Aidoma lui Ivan Patzaichin, tinerii cu ceva mai multă şcoală şi infinit mai multe şanse s-au hotărât. Vor evada tiptil, pe când paznicii vor dormi duşi, sforăind.