Discuţia despre „streaming” sau „setting” - cum este numită această politică în ţările anglo-saxone (gruparea elevilor în clase de abilităţi academice similare) vs „mixed ability” (şcoli sau clase de abilităţi mixte) este una importantă şi sănătoasă pentru orice sistem de educaţie din lume.

Opinia mea este că pentru România este esenţial să adopte cât mai repede o optică „mixed-ability” responsabilă la nivelul deciziilor centrale şi locale.

Politica de grupare a elevilor în clase de abilităţi academice similare este nepotrivită din mai multe puncte de vedere. Există cel putin 3 direcţii separate de analiză:

  1. analiza beneficiarilor
  2. perspectiva morală
  3. perspectiva economică

1. Analiza beneficiarilor

Prima întrebarea firească pe care ar trebui să ne-o punem atunci când ne gândim dacă o astfel de măsură este bună sau nu este „Pentru cine?”.

Putem să identificăm cel puţin 4 categorii de actori relevanţi în acest caz: elevii „de elită”, elevii „ceilalţi”, profesorii şi noi, societatea care beneficiem (sau nu) de pe urma gradului de educaţie al copiilor în general. 

(Notă: mai există şi părinţii ca actori importanţi ai sistemului. În acest caz, însă, beneficiile lor se identifică cu ale celor două categorii de copii).

Pe scurt, lucrurile arată aşa:

Cei care câştigă sigur dintr-o astfel de măsură sunt profesorii, pentru că este mai uşor să predai unui grup omogen la orice nivel de pregătire ar fi acesta.

Cei care pierd cu certitudine suntem noi, societatea în ansamblu. Voi argumenta mai jos acest punct de vedere la capitolul „economic”.

Un alt grup de pierzători sunt elevii „ceilalţi”.

Sunt multe studii care argumentează că elevii „mai slabi” performează mai bine când sunt în acelaşi context cu elevi „mai buni” decât atunci când sunt cu alţi colegi de nivel similar [i].

Singurele dispute în literatura de specialitate sunt legate de cât de mare este acest  „peer effect” şi nu dacă el există. Este uşor de intuit: într-o clasă cu elevi de diverse abilităţi, cei mai „slabi” vor beneficia de susţinerea directă sau indirectă a celor „mai buni” (fie şi doar din punct de vedere motivaţional, cei „buni” funcţionând ca exemple). Consecinţa este că atunci vor performa în medie mai bine decât când sunt toţi la acelaşi nivel scăzut.

Mai mult, în momentul în care o astfel de selecţie este gestionată defectuos, stima de sine şi motivaţia elevilor ajunşi în clasa mai „slabă” va fi un factor de luat în calcul în performanţa lor ulterioară.

Motivaţia şi încrederea sunt, din păcate, factori importanţi şi adesea nepermis de neglijaţi în practica pedagogică din România.

În cazul elevilor „de elită”, o multitudine de studii arată că nu există un beneficiu semnificativ al polarizării într-o astfel de clasă. Unele studii neagă aceste beneficii total, altele observă doar îmbunătăţiri minore. Experţii argumentează că sunt alţi factori ai procesului educaţional (calitatea predării, atmosfera în scoala etc) care au impact  mai puternic performanţele şcolare decât compoziţia clasei. Mai mult, în cazul unei astfel de măsuri, se creează o serie de efecte secundare cu impact negativ. Să luăm două exemple la îndemână: sunt şanse mari ca elevii din clasa „bună” să fie marginalizaţi de colegi. Profesorii care ajung să predea acestor clase au parte de un tratament similar din partea colegilor lor de multe ori.

Concluzia intermediară este aceea că daca punem în balanţă plusurile şi minusurile, chiar şi în cazul în care am accepta, de dragul dezbaterii, că sunt avantaje evidente pentru elevii „de elită”, tot ieşim „pe minus” în eventualitatea unei astfel de selecţii.

2.  Perspectiva morală

O astfel de măsură este problematică din punct de vedere moral pentru că ea continuă să promoveze o etichetă de „merit”  pe ceva ce numai merit nu este. 

Teza este simplă: performanţele educaţionale sunt doar într-o mică măsură determinate de efortul individual al elevului. Faptul că este mai capabil nu este, din păcate, de multe ori meritul său. Într-un sistem care permite sau încurajează selecţia pe abilităţi încă de la vârstă fragedă, rezultatul este că în mare, simplificând, nivelul de educaţie al părinţilor sau potenţialul financiar determină traiectoria educaţională:

Dacă părinţii au bani, educaţie şi/sau timp, copiii vor beneficia de cărţi, poveşti, jucării educaţionale şi, mai apoi, de tehnologie şi meditatori.

Acest lucru le va spori considerabil şansele să intre într-o şcoală bună. Copiii care nu sunt atât de norocoşi vor ajunge la o şcoală cu mai multe dificultăţi. Adăugând la lucrurile pe care le aveau mai înainte şi o şcoală cu profesori mai pregătiţi, copiii „de elita” îşi sporesc şi mai tare şansele de a ajunge la un liceu bun - unde ciclul se repetă - ajungând apoi la o facultate bună. În esenţă, copiii care au cea mai mare nevoie de educaţie de calitate ajung printr-un astfel de sistem în cele mai slabe şcoli  în mod progresiv şi pe măsură ce trece timpul, prăpastia dintre ei şi primii se adânceşte. Astfel, în esenţa, faptul că azi, la liceu, un copil are rezultate mai bune la matematică nu se datorează determinării şi ambiţiei sale. Deci nu e pe merit.

Mai mult, având în vedere condiţiile precare ale învăţământului românesc, este destul de cunoscut faptul că profesorii „buni” concurează pentru a preda claselor „bune”. Rezultatul este că inclusiv în cadrul aceleiaşi şcoli elevii „mai slabi” primesc o educaţie de o calitate inferioară, ceea ce este departe de un ideal de justeţe.

3. O astfel de măsură nu serveşte interesului economic pe termen lung

Politicile de „streaming”  au ca scop principal facilitarea unor performanţe superioare în special elevilor care sunt deja „buni”. Preocuparea principală a sistemului de educaţie din România şi a fiecărei şcoli în mod individual ar trebui să fie acţiunea remedială asupra elevilor „slabi” şi nu căutarea de soluţtii pentru cultivarea elevilor „de elită” (mai ales în detrimentul primilor). Ideal, ar trebui să le facem bine pe amândouă, dar dacă avem de ales, prima e mai importantă.

Dacă ne uităm la testele PISA, TIMMS, PIRLS, observăm că şcolile „bune” şi elevii „de top” sunt în media europeană sau peste. Ce ne plasează la capătul listei este nivelul şcolilor „slabe” din urban şi a celor din mediul rural. Din punct de vedere economic investiţia cea mai rentabilă este în ridicarea nivelului elevilor „slabi”. De acolo avem pierderi imense.

Un studiu efectuat în Marea Britanie relevă că analfabetismul funcţional în această ţară cauzează o pierdere de 81 miliarde de lire sterline anual. (Analfabetism înseamna în mod inerent lipsa de productivitate în muncă, şomaj, ajutoare sociale etc). România are o rată semnificativ mai mare de analfabetism. Şi această categorie socială migrează doar în foarte mica proporţie. Probabilitatea ca elevii „slabi” să rămână în ţară este mult mai mare decât în cazul elitelor. Din cauza felului în care arată sistemul de educaţie şi piaţa muncii, aceştia din urmă sunt mult mai predispuşi să contribuie la bunăstarea altor ţări. Aportul adus de aceştia la bunăstarea ţării de peste hotare nu compensează pierderile uriaşe generate de nivelul scăzut al educaţiei în marea masă a populaţiei.

Din nefericire, tot ce înseamnă în România scoală generală şi liceu este organizat după principiul selecţiei academice, un principiu elitist (în sensul rău al cuvântului) şi contraproductiv din punct de vedere educaţional, moral şi economic. Ar fi timpul pentru o schimbare.



Referinţe:

Boaler, J. and Wiliam, D. and Brown, M. (2000) Students' Experiences of Ability Grouping - disaffection, polarisation and the construction of failure. British Educational Research Journal, 26 (5). pp. 631-648. ISSN 1469-3518.

Eder, D.  (1981).  Ability grouping as a self-fulfilling prophecy: A micro-analysis of teacher student interaction.  Sociology of Education, 54, 151-62.

Grant, G. (2009). Hope and despair in the American city: Why there are no bad schools in Raleigh. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

Martinez, R & Fernandez, P (2010); The Social and Economic Impact of Illiteracy: Analytical Model and Pilot Study; UNESCO

Slavin, R. E.  (1986).  Ability grouping and student achievement in elementary schools: A best-evidence synthesis.  (Report 1).  Baltimore, Maryland:  Johns Hopkins University Center for Research on Elemenary and Middle Schools.

Whitburn, J (2010), Effective Classroom Organisation in Primary Schools: Mathematics (Updated), Institute of Economic and Social Research, UK Oxford Review of Education, Vol. 27, No. 3, 2001, pp.411-428.