Alin Moldoveanu: „Am făcut Psihologia ca să mă înţeleg mai bine“

Publicat: 30.12.2012 20:16

Ultima actualizare: 08.08.2022 13:26

Un antrenament al lui Alin Moldoveanu înseamnă repetarea neobosită, obsedantă, a aceloraşi gesturi, singur în poligon, în căutarea focului de armă perfect şi a replicilor sale fidele

Puşca e desfăcută, de la jumătate, cu gura în jos; proiectilul intră pe ţeavă, arma se îndreaptă şi se închide cu un zgomot mic. Urmează o respiraţie, partea din faţă a armei se odihneşte, o secundă, pe suportul metalic din faţa standului. Braţul drept se ridică, iar cotul e doar puţin mai jos faţă de umăr. Faţa sportivului se zăreşte şi ea, un petic de hârtie în dreptul ochiului stâng, privirea măsoară unghiul pe care-l formează mâna şi arma. O dată, de două ori, de trei ori. Abia acum privirea se întoarce spre ţintă, iar rotirea trunchiului până la poziţia corectă se opreşte imediat cum se aude un clinchet metalic. E probabil un nasture, care se împiedică de catarama de la centura grea a costumului rigid, care nu-i permite sportivului să se aşeze cât durează antrenamentul. Poc! Alica a şi strivit mijlocul ţintei atât de aproape de unde a lovit focul precedent, că gaura din carton doar s-a lărgit cu vreun milimetru.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născut în 1983, la Focşani... Chiar în oraş sau în împrejurimi?
Alin Moldoveanu: Chiar în Focşani, în oraş, da...

Şi cum a fost copilăria?
Am fost un copil absolut normal. Mă jucam în faţa blocului, aşa cum făceau toţi copiii din perioada respectivă.

Intrarea la şcoală...
În 1990. Am făcut patru clase la o şcoală primară din cartier, după care părinţii m-au mutat la Colegiul Naţional „Unirea“, iar acolo am stat din clasa a V-a până în clasa a XII-a, deci acolo am terminat gimnaziul şi am făcut şi liceul.

Întâlnirea cu tirul...
În clasa a VII-a.

Deci, presupun că între timp aţi experimentat şi alte sporturi.
Da, prin clasele a II-a, a III-a mă duceam la karate... Numai că după aceea m-am liniştit.

„GATA, DOM'LE, DE SPORTUL ĂSTA NU MĂ MAI LAS“

În ce sens?
Mi-a plăcut, dar nu m-am putut ţine. Nu am fost foarte consecvent în ceea ce priveşte acest sport. Dar, pe de altă parte, asta m-a ambiţionat să fiu mai bun atunci când am început să practic tirul. Am zis: „Gata, dom’le, de ăsta de nu mă mai las!“.

Şi cum aţi ales tirul? Trasul cu puşca nu e la modă.
Da, din păcate nu e foarte popular la noi în ţară. Dar, să ştiţi, e un sport ca oricare altul. E un sport olimpic, respectat... Eu am participat la o selecţie, în clasa a VII-a. Un antrenor a venit la şcoală; era ora de sport şi eram cu toţii în careu. Şi ne-a întrebat cine vrea să tragă cu puşca. Exact asta a fost întrebarea (zâmbeşte)...

Presupun că a fost întrebarea magică pentru toţi băieţii, cel puţin...
Da, deşi ei căutau mai ales fete atunci... Dar au zis, până la urmă: „Hai şi băieţi!“. Ne-am dus toţi, ne-am împuţinat pe parcurs şi în final am rămas singur... Şi m-aţi găsit aici unde m-aţi găsit. Asta a fost povestea.

Cum a fost la început: mai curând o activitate de weekend sau aţi fost ambiţios de la început?
Nuuu, de la început am mers de câte patru ori pe săptămână! Şi nu lipseam de la antrenamente, am fost foarte serios cu treaba asta...

„MI-A PLĂCUT SĂ-NVĂŢ“

Cum mergea şcoala în perioada respectivă?
Mergea bine. Nu au fost probleme. Mi-a plăcut să-nvăţ. N-am luat premiul I, dar eram întotdeauna în prima jumătate din clasă.

Ce materii vă plăceau?
Eram pe profil Matematică-Fizică, Informatică, la facultate am făcut Psihologie, ulterior am terminat şi Dreptul. Nici nu ştiu să vă zic ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut toate. De asta am făcut şi Uman, şi Real.

Tirul e un sport individual. Vă permitea să vă faceţi prieteni?
Sigur. Şi acum, la nivelul ăsta, toţi suntem prieteni. N-are a face duelul din sport cu prietenia. Pe stand suntem adversari, în afara poligonului suntem prieteni.

Cum a fost intrarea la liceu?
Am fost ultimul an care n-a dat „Capacitatea“ (Testele Naţionale, examene de la sfârşitul clasei a VIII-a, cum se numesc acum), am dat admitere la liceu.

Şi cum a fost?
Cum să fie? Aş fi vrut Informatică, dar am nimerit la Matematică- Fizică, clasa imediat următoare.

Primele concursuri...
În 1997.

Deci aproape imediat cum aţi intrat în sportul ăsta...
De fapt, cred că în 1996, în toamnă, am început. Iar în primăvară, deja ne-au scos la concursuri. A fost foarte frumos, am văzut concursuri, am făcut deplasări... La vârsta aia... Era foarte tentant. Primele competiţii au fost la Bacău şi la Bucureşti. Iar la 12-13 ani, să începi să vezi ţara, era o provocare.

PRIMUL CONCURS, PRIMUL PREMIU ÎMPUŞCAT

Aţi luat şi vreun premiu la primul concurs?
Da, am luat premiul II, dar sigur că primele concursuri nu au fost în niciun caz cele mai tari, ce mai puternice. Era pentru noi, aşa, şi era o motivaţie în plus să continuăm.

Când aţi început să intraţi în competiţii mari?
Internaţionale, abia în ‘99, ceea ce, chiar dacă nu vi se pare aşa, e destul de târziu. Dar prima competiţie majoră pe plan naţional a fost chiar în 1997, Campionatul Naţional, la categoria mea de vârstă, unde am luat locul II, cu echipa. În 1998 am câştigat cu echipa, iar la individual am venit pe locul II, am fost şi campion naţional la categorie de vârstă mai mare, în 1998, iar 1999 am început cu concursurile internaţionale, în Cehia, unde era un concurs pentru juniori.

Mai aveaţi şi viaţă de licean?
E, sigur că da. Nu exageram, vă daţi seama, nu pierdeam nopţile... În momentul în care am ajuns la liceu, deja nu îmi mai permiteam. Dar ieşeam cu prietenii în club o dată la două-trei săptămâni şi nu aveam nicio problemă. O viaţă de licean cât se poate de normală. Nu exageram, atât, că exagerările nu sunt bune în niciun domeniu.

Citește și: Elevii de la "Mihail Sadoveanu" au umplut şcoala de colinde şi urări

„NOTĂ ONORABILĂ LA BAC“

Bacalaureatul?
În 2002, în a doua sesiune, că la prima eram la Campionatul Mondial. Am renunţat atunci la Bac pentru sport, ştiam că Bac-ul pot să-l mai dau, Campionatul Mondial e numai o dată la patru ani. Iar la Campionatul respectiv am luat locul 6, cu o notă foarte bună pentru vârsta aia. Am dat şi Bacalaureatul, am făcut şi facultatea.... Iar la examenul de Bac am luat o notă onorabilă.

Prima medalie?
Abia când am ajuns la seniori. La juniori nu am avut niciun rezultat de podium. Am crescut treptat, cu paşi mici... Abia în 2004 a venit prima medalie importantă, la seniori, locul III, la Campionatul European.

Ce v-a îndreptat spre Psihologie ca facultate?
Mi-a plăcut, m-am gândit că m-ar putea şi ajuta în sportul pe care-l practic... Şi bineînţeles că mă ajută. Dar nu aş putea spune că eu pot, la rândul meu, să-i ajut pe alţii. M-am mulţumit să înţeleg pentru mine anumite lucruri.

A doua facultate...
Am vrut eu, pur şi simplu, să o fac, nu aveam neapărat nevoie de ea. Mi-a plăcut să învăţ. Cursurile le-am încheiat chiar anul ăsta, dar n-am avut timp de licenţă (n.r. – perioada examenelor de licenţă a coincis cu Olimpiada de la Londra), o să trebuiască să o dau la anul.

Şi vă gândiţi la o carieră de avocat?
Nu! N-am făcut la nivelul la care să pot să practic, am făcut-o pentru mine.

REFLEX CONDIŢIONAT = PERFORMANŢĂ

V-am observat înainte de interviu şi am remarcat că aveţi aproape un ritual, înainte de fiecare foc...
Da, este o succesiune de paşi, un anumit algoritm care trebuie respectat. Nu e relevant, de fapt, ce anume fac; ideea e că toată „elaborarea“ focului (n.r. – foc de armă) am împărţit-o în elemente şi urmăresc exact aceiaşi paşi pentru a reuşi să fac de fiecare dată exact acelaşi lucru, dacă am un rezultat bun, să obţin apoi rezultate cât mai apropiate. Nu am numărat niciodată toţi paşii pe care îi fac, ci doar am împărţit pe secvenţe tot parcursul pregătirii unui foc de armă, iar acum îl execut din reflex. De fapt, asta este şi ideea: să se creeze un reflex condiţionat.

Câte ore petreceţi la un antrenament?
În medie, câte trei-patru ore. Dar, dacă sunt în perioade de pregătire cu acumulări (n.r. – perioade în care se maximizează performanţa unui sportiv), această medie creşte la şapte-opt ore, uneori şi la nouă ore pe zi. Asta nu înseamnă doar trasul, la stand, ci sunt incluse aici şi pregătirea fizică, şi cea psihologică, şi perioadele de refacere după efort, deci un antrenament complex.

Pentru pregătirea psihologică apelaţi la cunoştinţele pe care le aveţi deja dumneavoastră ori lucraţi cu un terapeut?
Singur, nu merg la altcineva, pentru că din experienţă am constatat că psihologul respectiv ar fi trebuit să fi făcut tir ca să mă poată ajuta. Dar nu e, de fapt, niciun secret: e vorba de o sumă de exerciţii, de reprezentări mentale...

LA LONDRA A CONTAT „ZIUA“

Ce credeţi că a contat la Londra, unde aţi devenit campion olimpic?
Pur şi simplu ziua! Toţi cei de la vârf sunt de valori complet egale. Din 47 de concurenţi, aş spune că 40 erau de valori complet egale. Mai erau şapte care au nimerit acolo, poate, cu noroc. Dar ceilalţi chiar erau valori complet egale. Aşa că a contat inspiraţia de moment. E-adevărat, însă, că trebuie să fii pregătit la maximum. Trebuie să faci tot ce depinde de tine, din toate puterile. Asta e clar şi nu se discută. Dar, ca să câştigi, în ziua aia trebuie să fii cel mai inspirat, cel mai isteţ, cel-mai, cel-mai... Altfel, o să câştige altul. Am avut şi un antrenor bun, care m-a ajutat, a avut şi el un moment de inspiraţie, mi-a zis nişte lucruri, iar aceste lucruri au făcut diferenţa.

Citește și: Tradiţii de Crăciun din România şi Franţa, prezentate de elevi VIDEO FOTOGALERIE

Următoarea Olimpiadă sau următoarea facultate?
Dacă mă calific, da, aş vrea să merg şi la următoarele Jocuri Olimpice. Pentru că, să ştiţi, este posibil să nu mă calific. Este foarte posibil şi i se poate întâmpla oricui, în sportul ăsta. Medaliatul cu bronz de la Beijing (n.r. – de la Jocurile Olimpice din 2008) nu s-a calificat la Londra 2012. Tirul este un sport foarte imprevizibil. Dacă reuşeşti să te aduni şi să te echilibrezi, vei reuşi.

Totuşi, calificarea la Olimpiadă presupune nenumărate concursuri, nu pot fi atâtea zile bune întâmplătoare...
Nu ştiu ce să spun, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi. ...(face o pauză) Cât despre următoarea facultate, nu ştiu; s-ar putea, dacă voi găsi un domeniu care să mă pasioneze.