Alfabetul educaţiei fizice

Dezbaterea naţională generată de introducerea a patru ore de educaţie fizică în ciclul primar a avut şi are în continuare un ecou favorabil atât în rândul părinţilor, cât, mai ales, la nivelul cadrelor didactice de profil şi al elevilor. Este de reţinut că aceştia din urmă şi-au declarat public interesul şi susţinerea pentru noul program, printr-un comunicat de presă al Consiliului Naţional al Elevilor.

Nu pot decât să aplaud poziţia copiilor şi să mă bucur că ne sunt alături în acest demers care îi priveşte în mod direct.

Pe de altă parte, însă, cred că trebuie să ne lămurim cu toţii asupra obiecţiilor care au apărut în cursul dezbaterii şi care privesc, aproape în exclusivitate, condiţiile oferite de şcoală pentru a se putea trece la cele patru ore de exerciţiu fizic, la clasele mici.

Reproşul cel mai frecvent face trimitere directă la absenţa unei săli de sport la cele mai multe dintre unităţile de învăţământ, situaţie în care, susţin neiniţiaţii în materie, devine imposibil ca, în special pe timpul sezonului rece, orele de educaţie fizică să se poată desfăşura.

Mă tem că vorbim despre lucruri total diferite, iar când spun asta îi invit pe toţi cei care nu stăpânesc esenţa fenomenului să nu confunde sportul cu educaţia fizică propriu-zisă!

De altfel, trebuie clarificat faptul că, inclusiv în nomenclatorul de meserii, profesorul de specialitate este „de educaţie fizică” şi nu „de sport”, cum impropriu i se spune de ani şi ani de zile. Deci, ca să ne întoarcem la subiectul nostru, orele respective, din ciclul primar, sunt gândite nu pentru sport, ci pentru educaţie, mai exact pentru educaţia fizică a copilului, această materie fiind, de altfel, singura din programa şcolară care se ocupă cu dezvoltarea corpului.

Or, ce presupune acest lucru? Neapărat o sală de sport? Nicidecum, pentru că vorbim despre educarea unei ţinute corecte, educarea mersului şi a respiraţiei, formarea unor deprinderi elementare în materie de mişcare, care să-i pregătească pe cei mici pentru travaliul din şcoală, inclusiv deci pentru cel intelectual. Pornind chiar de la statul defectuos în bancă, se poate ajunge la copii cifotici, iar pentru cei supraponderali pot apărea încă de acum probleme respiratorii şi chiar de circulaţie, aşa cum statisticile medicale deja o demonstrează.

Una peste alta, deci, menirea acestor ore de educaţie fizică este de a oferi celor mici bagajul motric absolut necesar şi abia după aceea de a dovedi, eventual, dacă elevul este apt sau inapt pentru practicarea unui sport propriu-zis!

Aşadar, pe timpul sezonului rece, nu doar sala de clasă este suficientă pentru demararea programului propus, dar şi orice culoar şi orice alt spaţiu interior al şcolii oferă perimetrul necesar pentru desfăşurarea acestor ore de educaţie fizică şi de mişcare, aşa cum sunt ele denumite în curriculă. Iar când anotimpurile reci se retrag, desfăşurarea orelor în aer liber este nu doar binevenită, ci absolut necesară, fiind deci infinit mai utilă celor mici decât consumarea lor în sălile de sport!

Sigur, n-aş vrea să se înţeleagă cumva că pledez împotriva ideii ca fiecare şcoală să dispună şi de o sală destinată educaţiei fizice şi sportului, dar până vom ajunge acolo, nici nu pot fi de partea celor care folosesc acest pretext pentru a refuza copiilor dreptul de a învăţa, odată cu alfabetul, şi alfabetul... educaţiei fizice!