Adrian Pleşca „Artan“, muzician: De 3x repetent

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anii ’80, în timpul studenţiei la Politehnica bucureşteană, Adrian Pleşca „Artan“ a avut probleme cu şcoala din cauza trupei Timpuri Noi. După cum el însuşi mărturiseşte, a rămas repetent de trei ori.

A rămas pe viaţă cu o poreclă primită la 7 ani (Artan), de la un fost vecin de bloc, Chiru, „un băiat care acum e prin America". A transformat-o în renume al rockului românesc cu succes la posturile internaţionale de muzică, în anii '90. L-a ajutat şi educaţia muzicală primită, deşi susţine că n-a fost „cel mai conştiincios elev al Şcolii de Muzică". În ciuda tinereţii „foarte mişto", pe care şi-o aminteşte cu umor, ca părinte e la fel de pretenţios şi de protector cu propriii copii, cum au fost cândva părinţii săi, amândoi profesori, cu el.

„Adevărul": Prima dată aţi pus mâna pe un instrument muzical la grădiniţă...

Adrian Pleşca „Artan": Ceea ce de fapt e banal, pentru că atunci când părinţii vor să ofere o educaţie muzicală copiilor, cam aceasta este vârsta la care li se propune ceea ce s-ar numi „un instrument principal", vioara, cum a fost în cazul meu, sau pianul. Nu orice instrument poate fi abordat la 5 ani, un copil nu ar putea să ţină un violoncel, de pildă. Trebuie să fie un instrument care să aibă „terminalul" la îndemână.

E mai uşor pentru un copil care beneficiază de o astfel de educaţie să facă apoi o carieră în muzică?

Este de ajutor, pentru că, evident, contează background-ul (n.r. - experienţa)! Muzica s-a democratizat abia de vreo 30 de ani, la apariţia fenomenului pop. Înainte, era cumva de castă. La fel cum cizmarul îşi lăsa moştenire atelierul, la fel şi (Johann Sebastian) Bach le-a lăsat numeroşilor săi copii nu doar talent, ci şi o educaţie muzicală foarte bună şi cariere pe măsură.

Muzicianul este pro cartele antichiul în şcoli

Ce sfat le daţi părinţilor care vor o astfel de educaţie pentru copiii lor ?

Mai ales dacă observă - iar ăsta e cazul cel mai fericit - că au un copil care „trage" la muzică şi are măcar un simţ ritmic bun, îl pot da la un instrument de la 4-5 ani. Deja, pe la 6-7 ani se găsesc copii talentaţi care „rup", cum se spune, pianul sau vioara, care sunt destul de maturizaţi din punct de vedere expresiv...

Pentru dumneavoastră cum a fost?

Aveam aptitudini şi-mi plăcea. Dar odată ce am intrat la Şcoala de Muzică, acest sistem destul de puţin elastic, dar absolut obligatoriu atunci când se urmăreşte performanţa, face ca plăcerea să dispară destul de repede. Aşa se întâmplă de obicei în aceste cazuri. Plăcerea este menţinută doar artificial după aceea, cu greu, de profesor. E atât de multă muncă...

Ce vă mai amintiţi de la pregătirea din copilărie?

Eu mă recomand „din Titan", pentru că aici stau de la 7 ani. Studiul serios al muzicii l-am început cu pianul, în clasa I. Când am ajuns în clasa a VI-a am avut un moment special, care a influenţat tot parcursul meu şcolar până la facultate, că eu vin dintr-o generaţie în care era „o modă cu şcoala". Eu eram mereu în urmă cu repertoriul, pentru că odată ce mă mutasem în Titan, eram mai tot timpul în parc (n.r. - Parcul IOR) cu copiii. Era o zonă extraordinară, cu stuf, ne plimbam, ne jucam. Iar în muzică nu faci purici dacă eşti tot timpul pe-afară... Mai aveam şi o profesoară foarte tânără, care m-a întrebat direct cât de serios sunt, eu i-am spus că nu mă prea interesează, ea m-a lăsat în pace... Nu erau decât două audiţii pe an, iar peste momentul ăla penibil, în care se vedea că nu sunt eu chiar foarte bine pregătit, treceam amândoi foarte uşor. Toată lumea era mulţumită, mai puţin tata, care făcea parte şi el din comisia care-i evalua pe copii. Iar tata mă tot ruga: „Hai, măi, mai încearcă, te rog eu mult! Iar după audiţia de la sfârşitul clasei a VI-a, la care eu nu prezentasem bine nici repertoriul de clasa a V-a, m-au dat la altă profesoară, doamna Mastero. Ea a văzut ce-i cu mine şi i-a spus lui taică-meu: „Fii atent! Băiatul e în urmă, dar adu-l la mine de două ori pe săptămână şi hai să vedem într-un an ce face."

Şi care au fost rezultatele?

Pe scurt, am fost la doamna Mastero aproape un an, iar la audiţia finală, eu am prezentat lucrările de nivelul meu, de clasa a VII-a, într-un mod nou: nu asuprit şi înecat de propria emoţie, că iar n-am să fiu bine, ci cu ochii numai la ei. I-am jucat: cu mâinile la pian, şi cu ochii la ei ! Atunci când ştii foarte bine ce faci, controlezi cumva toată atmosfera. Fiind şi pe scenă, locul e tocmai bun! Eram şi destul de sigur de mine, aveam ce să restitui! După acest mini‑mega-triumf de la sfârşitul clasei a VII-a, doamna Mastero fuge în Franţa! Şi am revenit la domnişoara cu care mai făcusem şi înainte, dar relaţia s-a stricat. De unde ne înţelegeam bine, nu ne-am mai înţeles deloc bine după ce şi ea asistase la succesul meu!

Şi ce aţi făcut?

„Am nimerit" automat la contrabas. Cred că şi eu am vrut, eram pregătit fizic, aveam deja aproape 1,80 metri înălţime. La noul instrument aveam doi profesori. Amândoi foarte drăguţi, destul de simpatici şi de buni. Dar n-am făcut prea multă treabă, mai ales că eram în clasa a VIII-a, eu îmi făcusem deja „setul" de copii cu care voiam să merg la liceu. Ştiam deja cam ce mi s-ar potrivi, aveam de ales între două licee din apropiere şi-l voiam pe cel mai lejer, de română şi italiană, nu pe celălalt, de matematică‑fizică, unde profesorii erau mai severi, sau cel puţin aşa auzisem eu.

Ce impresie vă face prin comparaţie, învăţământul de azi?

În arte, dar şi la geografie sau ştiinţele naturii (astea mi-au plăcut mie cel mai mult), dar până la urmă şi la matematică şi la orice materie, contează enorm profesorii. Iar atunci, profesorii, în cea mai mare parte, îşi făceau foarte bine datoria. Instrumentul fermecat pe care îl aveau dascălii pe vremea părinţilor mei era respectul. Adică: „Dom' profesor, dom' profesor..." aşa li se adresa lumea. Atunci, când nu oricine putea ajunge student, societatea avea nevoie de ei pentru ca tinerii să fie instruiţi şi să ajungă la facultate. Această aură de excelenţă a fost anulată. Climatul este acum cu totul altul. Părinţii râd de ei, de faţă cu copiii, iar şcoala nu mai e la fel de ok...

image

Trupa Timpuri Noi, în 2006, cu Artan (mijloc) la voce  Foto: arhiva click



Aţi pus meditatori pentru copiii dumneavoastră?

Da. Am luat meditatori, dar n-am reuşit. E vorba de Lidia, fiica mea, care trece în clasa a X-a. Ea trăieşte în climatul ăsta, care nu mai e al notei de 7, 8, 9 sau 10, pe care îl ştiam noi când eram elevi. Atunci, ştiam cu toţii exact ce lucrare e de 6 şi ce lucrare merită un 8. Acum sunt câţiva puţin interesaţi, iar restul merită concluzia pe care o presupune sintagma „Bacalaureat, sesiunea iunie 2011"! Ce am aflat noi cu această ocazie (zâmbeşte ironic)? Că în judeţele în care nu au fost camere de supraveghere, elevii au învăţat mai bine! Eu cred că există un preţ precis pentru o diplomă de Bacalaureat, aşa cum există şi pentru un carnet de şofer, şi pentru un post de senator, şi pentru unul de medic! Nu sunt cinic. În România toată lumea este la locul nepotrivit!

Nu există niciun motiv de optimism?

Ţara funcţionează, dar funcţionează în felul ăsta: vin nişte bani de undeva, pentru că noi nu îi putem produce, jumătate intră în buzunarele celor care s-au bătut cel mai bine pe putere, iar cealaltă jumătate, vorbind aşa, grosolan, o primim, noi ceilalţi, pe nemerit. Ar fi pe merit dacă am şi produce ceva. Şi nouă ni se închide gura cu „pensioarele" alea, cu „sălăriuţele-alea", iar banii într-un fel se învârt...

"Atunci, când nu oricine putea ajunge student, societatea avea nevoie de profesori pentru ca tinerii să fie instruiţi şi să ajungă la facultate. Această aură de excelenţă a fost anulată."

''M-am chinuit, am învăţat, n-am „învârtit" decât vreo 3 examene din 35... Iar la Bac eu n-am copiat, zău, pe vremea mea nu era aşa! Dar nici nu trebuia să copiezi la Bac, pentru că, dacă făceai liceul teoretic, rămâneai cu ceva.''

„Am avut o tinereţe mişto"

Legenda spune că în facultate aţi avut unele probleme din cauza trupei...

A, da! Tinereţe mişto de tot! Atunci nu era „bungee-jumping", aşa că adrenalina o căpătam altfel. Ştiam că în continuitatea unei experienţe  şi în virtutea unei pasiuni puteam porni o trupă. În loc de „bungee-jumping" - „nea Nicu", iar „pachetul" presupunea cel mai nou climat muzical împreună cu subiecte care erau de extracţie rock'n'roll, combative cumva, mai mult decât dinamice.

Cum era pe scenă, care era răspunsul publicului când îi aruncaţi versuri „obraznice" la adresa regimului?

Mamă, mamă, cât de mişto era! Păi cine mai era ca noi ? Dacă aveai curajul să o iei pe calea asta, succesul era aproape sigur şi ajuta un proiect artistic să se poziţioneze bine, frumos, înfloritor! Noi ne extragem de la Chifiriuc şi de la Mircea Florian. La ei văzusem un fel de-a pune problema care ne convenea. Iar unde cântam noi, în club A, mai venea şi Alexandru Andrieş, aceeaşi cheie, dar puţin alt discurs, mai făceau spectacole şi umoriştii de la Grup Arh, un fel de nucleu a ceea ce a devenit Divertis. Este extraordinar, dacă stau să mă gândesc acum, cum ne-am întâlnit acolo cu toţii... Pe de altă parte Club A era şi singurul club, unicul unde era posibil să nu se închidă devreme, să se prezinte pe scenă acte atipice necenzurate, era singurul loc unde puteai să vezi şi altceva... Te şi speriai de cât de liber era mesajul politic!

Şi până la urmă cum v-aţi luat licenţa?

Am rămas de trei ori repetent! Munceam la formaţie şi câte 12 ore, neîntrerupt! Dacă se apropia, de exemplu, un festival, şi mi-a rămas în memorie „Festivalul Constelaţii Rock Râmnicu-Vâlcea 1986", aşa se numea (râde) - munceam ca nebunii! Îmi aduc aminte de ăsta pentru că noi am fost nedreptăţiţi (zâmbeşte). Nu mai ştiu cum se chema trupa care-a luat marele premiu, dar ca o reparaţie, formaţia Sfinx a decis să ne ia într-un turneu. Iar ăsta era adevăratul mare-premiu! Ceilalţi obţinuseră nişte echipament sportiv şi probabil nişte bani! Noi am fost în vreo cinci spectacole cu Sfinx! Super-profesionişti, impuneau un anumit nivel tehnic, dar şi creativ, erau un reper! Formaţia noastră a primit o critică foarte bună, de altfel întotdeauna am avut o critică foarte bună şi nici acum nu ştiu cum s-a întâmplat că această critică s-a suprapus pe nişte valuri de popularitate, care au însemnat în cele din urmă succes, adică bani.

Şi cum aţi reuşit să terminaţi şcoala până la urmă?

M-am chinuit, am învăţat, n-am „învârtit" decât vreo 3 examene din 35... Iar la Bac eu n-am copiat, zău, pe vremea mea nu era aşa! Dar nici nu trebuia să copiezi la Bac, pentru că, dacă făceai liceul teoretic, rămâneai cu ceva. Trebuia doar să intri într-o fibrilaţie aşa, să dai un pic mai tare cu vreo lună înainte, şi nu era nicio problemă! Chiar dacă aveai doar 5 la clasă, asta tot însemna ceva!

Cum a fost să fiţi adolescent într-o casă de profesori?

N-a fost uşor, pentru că părinţii mei aveau pretenţii mari de la mine, ei fiind, amândoi, profesori în licee bune. Taică‑meu, de muzică, era destul de iubit, cred că avea şi umor, făcea şi nişte ore mişto, integra muzica în contexte culturale, pe epoci, pe curente... Iar maică-mea era de biologie şi sigur nu era dintre profesorii cei mai agreaţi, pentru că era exigentă. Învăţătura şi disciplina, în rest nu o interesa nimic. Ea îşi pregătea cursurile câte două-trei ore zilnic, iar orele ei cred că erau aşa, cam ca un show...

Din ce vedeţi acum la copiii dumneavoastră, mai sunt aşa profesorii de azi?

Ca profesor, azi, reacţia firească, omenească, e să stai cu spatele la tot: la catedră, la tablă, la clasă! Pentru 1.200 de lei, cred că e suficient să îţi pui nişte ţinte, unde copiii ar trebui să ajungă. Mai mult, nu! Societatea trebuie să dea mai multă importanţă acestor oameni. Până la urmă, ce vrei de la un om care pe scara socială se simte cel mai puţin important? Ce pretenţii poţi avea de la cel mai puţin important om?

Din toamnă, în licee va fi introdus un sistem antichiul. Părinţii vor primi SMS-uri cu ora la care copiii lor ajung la şcoală. Cum vi se pare?

image

Mă bucur foarte tare, pentru că eu am doi copii, iar ăsta este un gest concret pentru o mai bună siguranţă a lor. Nu doar eu, sunt convins că orice părinte ar fi de acord!

Aţi admis mai demult că şi dumneavoastră „aţi fumat ceva" în tinereţe, dar spuneaţi că nu v-a plăcut. Ce credeţi acum despre acest subiect?

Pot doar să spun că în ultimii ani, de când au apărut etnobotanicele, am văzut foarte mulţi copii prăbuşiţi. Cazuri foarte grave, situaţii foarte triste. 

Mai citeşte şi:

Alexander Hausvater, regizor: „La 9 ani am fugit din kibbutz trei zile“

Alexandru Andrieş, muzician, poet, arhitect, profesor: „Am refuzat să-nvăţ tabla-nmulţirii“

Radu Muntean, regizor: „Am copiat la Bacalaureat“

Cristian Tudor Popescu, jurnalist: „La chimie am trecut pentru că jucam handbal“

CV: Artan cântă de două decenii în Corul Radio

- 31 martie 1961 s-a născut în Bucureşti

- 1968-1969 primeşte porecla Artan de la un vecin de bloc, un băiat mai mare cu vreo patru ani
- 1981-1989 Facultatea de Metalurgie, Universitatea Politehnica Bucureşti (a rămas repetent de trei ori)
- 1982 pune bazele „formaţiei" Timpuri Noi, împreună cu Răzvan Moldovan
- 1990-2011 cântă în Corul Radio

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite