A început şcoala. Amintiri fulgurante

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Debutul anului şcolar s-a aflat, să recunoaştem, mai viu în atenţia administraţiei şi cu acest prilej îmi face plăcere să subliniez zbaterea –  acesta e cuvântul – profesorului Sorin Cîmpeanu, ministru al Învăţământului, pentru afirmarea rolului hotărâtor al şcolii în societatea noastră, sufocată de orgoliul patimilor politice.

Este de remarcat, de asemenea, insistenţa profesorului Sorin Cîmpeanu pentru aflarea soluţiilor propice în condiţiile agresiunii pandemiei şi a rigorilor ei pentru ca învăţământul să se desfăşoare cât mai mult în normalitatea care presupune prezenţa fizică a profesorului şi a elevului şi pentru aflarea şi susţinerea materială a învăţământului online.

Şcoala reprezintă, se ştie, factorul fundamental al unui program naţional de educaţie. Fără şcoală nu putem avea pretenţia unei societăţi educate.

Îmi amintesc prima mea vizită în Elveţia când, într-un parc central al oraşului, pe o piatră monument, am citit o inscripţie care spunea că în Elveţia (câtă era atunci această ţară, fireşte) învăţământul a fost declarat obligatoriu şi gratuit în anul 1500.

Eu, astăzi, vă propun însă amintiri fulgurante ale începutului anului şcolar într-un sat din Oltenia de sub munte, când eu am intrat în clasa a întâia, aflând, pe banca în care se hotărâse să stau, Abecedarul.

Ţin să remarc astăzi că până şi în timpul războiului şcoala începea cu cărţile de şcoală pe bancă.

În sfârşit, nu pot să nu-mi amintesc ce sărbătoare era pentru satul întreg prima zi de şcoală, cu părinţii elevilor (nu numai ai celor din clasa a I-a) îmbrăcaţi în haine de sărbătoare în curtea şcolii, cu buchetele de flori ale toamnei în mână, aduse învăţătorilor.

Domnul sau doamna învăţătoare erau şi rămâneau toată viaţa lor şi dincolo de pensie, dascălii de şcoală şi de educaţie şi de părintească slujire a moralităţii întregii comunităţi, socotiţi stâlpii identităţii comunităţii.

Ei erau, în acelaşi timp, şi cei care învăţau şcolarii să scrie şi să citească, dar şi să cunoască şi să preţuiască istoria şi geografia naţională, să descifreze tainele naturii, cultivând ambiţios ierbarele şi insectarele. Dascălii erau şi profesori de muzică şi de sport şi regizori de teatru şcolar, şi îndrumători ai şcolarilor pe drumul vieţii, când încheiau cele 7 clase obligatorii.

În şcoală erau atunci aşa-zise cooperative şcolare de care se ocupau elevii din clase mari, dulăpioare de lemn cu sertare şi cheie în care, cu sprijinul dascălilor, elevii puteau găsi caiete, creioane, cu un cuvânt rechizite necesare orelor de clasă. Era şi aceasta o preocupare pentru a se veni în întâmpinarea greutăţilor pe care le făcea distanţa mare faţă de cel mai apropiat mic orăşel.

Sigur că povestea mea pare astăzi bucolică, dar rolul acestei poveşti era hotărâtor pentru întemeierea educaţiei şi a conştiinţei care presupunea devotamentul faţă de locul şi rolul cetăţeanului în societate. Din această poveste bucolică s-au născut mari personalităţi ale societăţii româneşti întregi, profesori, profesori universitari, doctori, ingineri, savanţi, modele tulburătoare de slujire a unui popor.

Mi-amintesc fulgurant Loturile şcolii, unde, sub îndrumarea dascălilor, se învăţa cultivarea pământului prin răzoare anume destinate legumiculturii, sădirii şi răsădirii, plantării pomilor fructiferi, şi chiar cultura florilor.

Erau atunci nobile întreceri între şcolile Olteniei de sub Munte, cum erau fireşte în toată ţara, la începuturile învăţământului românesc, patronat în anii fericiţi când de acest învăţământ se ocupa marele Spiru Haret care a şi lăsat în numeroase comune şcoli construite anume, model de şcoală ţărănească, şcoli care îi şi poartă numele.

Mă întorc la zilele noastre când toţi nădăjduim – sunt convins – că zbaterea profesorului Sorin Cîmpeanu se va bucura de succes în bătălia, adevărată bătălie, cu pandemia şi rigorile ei ce se cuvin fireşte sever respectate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite