În timpul liceului, pe care l-am absolvit în urmă cu doar doi ani, n-am avut prilejul, ca să zic aşa, să mănânc bătaie. De asemenea, n-am lovit şi nici nu obişnuiam să înjur. Nu doar că mi se părea urât şi regretabil să fiu violent, însă credeam că eram mult mai cool când evitam conflictele. Prin clasa a VIII-a, am scris pe blogul personal despre un băiat de printr-a şasea care, ajutat de alţi colegi mai mari, mi-a căsăpit în bătaie un coleg. Eram intrigat de faptul că nu aveam paznic în şcoală (sau că era inexistent) şi de reacţia sfioasă a cadrelor didactice.

După câteva zile, era cât pe ce să mi-o fur de la aceiaşi indivizi care l-au bătut pe colegul meu din cauza articolului pe care l-am scris şi care practic i-a obligat pe profesori să ia măsuri drastice în privinţa bătăuşilor. Presiunea publică e bună, să ştiţi, când aveţi de-a face cu abuzuri de orice fel în şcoală! M-au lăsat în pace deoarece i-am făcut să râdă. I-am luat cu legile, sancţiunile pe care le riscă şi alte discursuri de acest gen. În mintea lor, eram un „lăchios” (cuvânt pe care îl foloseau non-stop pe culoarele şcolii) ce nu merită atenţie şi, implicit, nici pumni.

S-ar putea ca unii să mă facă laş, însă eu cred că, atunci când avem de-a face cu oameni puşi pe bătaie, pe cât de ruşinoasă pare fuga, pe atât este de sănătoasă. Să vă amintesc de cazul lui Alexandru Ionuţ Popescu, care la doar 14 ani a murit în urma unei altercaţii cu un coleg de bancă. Dacă fugea, probabil că toată clasa ar fi râs de el. Însă ar fi trăit în continuare.

La sfârşitul lunii trecute, Bacăul a fost în centrul atenţiei pentru un caz grav de violenţă la Colegiul Naţional "Gheorghe Vrănceanu", cel mai bun liceu din judeţ dacă ar fi să mă iau după rezultatele de la bacalaureat. Un elev din clasa a XII-a a bătut un alt elev cu doi ani mai mic, acesta din urmă ajungând la spital cu o fractură de piramidă nazală. Incidentul s-a întâmplat în curtea liceului, într-o pauză şi a izbucnit din cauza unei... fete. Unii martori susţin că elevul bătut ar fi venit cu câteva zile înainte de incident cu mai mulţi adolescenţi din afara liceului pentru a-l ameninţa pe elevul de-a XII-a. Cei de la faţa locului spun că cel care a ajuns la spital a sărutat cu forţa iubita bătăuşului şi pumnii ar fi fost o răzbunare. Cert e că gestul e regretabil şi trebuie să ne facă să înţelegem că violenţa şcolară nu se manifestă numai în liceele în care rezultatele şcolare sunt mai slabe, ci şi în liceele „de elită”. Putem totuşi vorbi de Vrănceanu ca de un liceu de elită în condiţiile în care elevii acestuia dau naştere unor astfel de cazuri?

Şi mai interesante mi se par discuţiile iscate pe Facebook în urma acestui incident. Gândirea „in the box” i-a făcut pe majoritatea elevilor de la Vrânceanu să spună că presa exagerează şi că ar trebui să scrie şi despre numeroasele incidente care se întâmplă la liceele mai prost cotate din Bacău. De parcă asta ar fi fost discuţia! O fi cedat nervos, şi-a pierdut minţile, asta se poate întâmpla oricui, e adevărat, dar nu poţi scuza faptele bătăuşului cu rezultatele bune pe care le are la învăţătură.

Valabil şi cadrelor didactice, care, conform surselor din şcoală, ar fi fost tentate să ascundă sub preş acest caz, neraportându-l. Totul a devenit public în momentul în care elevul agresat a ajuns la spital. Poliţia a deschis un dosar penal şi uite aşa a aflat şi presa, ceea ce mi se pare foarte bine. Astfel de cazuri trebuie date ca exemplu, alături de sancţiunile aplicate. Apoi, ar trebui ca şcoala (C.N. "Gheorghe Vrănceanu"), cadrele didactice, ISJ Bacău şi în final Ministerul Educaţiei să îşi pună nişte întrebări:

Ce facem greşit sau ce nu facem în actul educaţional de ne confruntăm cu astfel de cazuri? Cum le putem preveni? Cum le putem explica elevilor că violenţa este o opţiune pe care nu ar trebui să o ia în calcul niciodată?

Mie, unul, mi se pare incredibil modul în care profesorii şi societatea în general sar în apărarea celor cu rezultate bune la învăţătură atunci când comit astfel de fapte. Totodată, sunt mâhnit că cei cu rezultate slabe sunt puşi la colţ parcă prea repede, fără a li se asculta părerea. Lasă că ştim noi. Nu înveţi, sigur tu eşti ăla vinovat. De ce judecaţi totul în funcţie de medie sau în funcţie de statutul social al familiei elevului? 

Din păcate, violenţa şcolară este o problemă mult prea mare pentru a fi rezolvată peste noapte. O putem ameliora însă implicându-ne şi vorbind despre ea, spunând că se manifestă peste tot, atât la elevii cu rezultate slabe, cât şi la cei cu magna cum laude. Se întâmplă şi la liceele de top, dar şi în instituţiile de învăţământ codaşe la rezultate. De asemenea, sancţiunile aplicate celor care comit fapte de violenţă trebuie să fie drastice, astfel încât să dea un semnal tuturor celor care gândesc că bătaia e ruptă din rai şi, poate mai important, ca tânărul să nu devină un soţ care îşi bate copiii ori soţia.

81 de acte de violenţă şcolară au loc în fiecare zi, în medie, în România. O spune PATRIR (The Peace Action, Training and Research Institute of Romania - Institutul Român Pentru Acţiune, Instruire şi Cercetare în Domeniul Păcii), citând analiza cazurilor de violenţă şcolară raportate anul trecut, în număr de peste 14.000 la nivelul întregii ţări. Va daţi seama câte sunt neoficiale, având în vedere că multe dintre cadrele didactice preferă să "păstreze prestigiul şcolii" în detrimentul raportării cazurilor?

PATRIR a lansat la sfârşitul lunii trecute proiectul "Participarea la luarea deciziilor. Reducerea violenţei în şcoli.", care îşi propune în perioada iulie 2014 – aprilie 2016, în parteneriat cu Nansen Dialoge Centre (Serbia) şi Norwegian Peace Council, sa reducă nivelul de violenţă în rândul tinerilor - elevi între 12 şi 17 ani - prin îmbunătăţirea politicilor de prevenţie şi combatere a acestor fenomene în Cluj-Napoca. Proiectul este finanţat prin granturile SSE 2009-2014 în cadrul Fondului ONG România şi este un bun exemplu de acţiune concretă în contextul violenţei şcolare.

Dacă stăm cu mâinile în sân, nu facem nimic, iar cazurile de violenţă şcolară nu numai că se vor înmulţi, dar vor deforma şi mai mult modul în care cresc generaţiile viitoare. Consider că şi Consiliul Naţional al Elevilor ar trebui să aibă un rol în această chestiune. Ar trebui să o lase mai moale cu proiectele de faţadă precum "Ministru pentru o zi" şi să se concentreze pe adevăratele probleme din învăţământ preuniversitar: abandonul şcolar, lipsa manualelor, programa depăşită şi, desigur, violenţa şcolară.