Şcoală şi politică. Profesiune de credinţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 2016, când mi-am pregătit candidatura la Senatul României – demers eminamente politic – am făcut-o din postura de independent. Eu nu am afiliere politică. Această decizie are costuri majore, pe care mi le-am asumat ca atare. Beneficiul absolut, însă, fără preţ, este că astfel mi-am legitimat prezenţa echidistantă în relaţia cu toate forţele politice aflate la masa conversaţiei despre Educaţie. La fel şi acum, în 27 septembrie 2020.

A eluda din conversaţie impactul covârşitor, în bine sau în rău, al factorului politic asupra Educaţiei şi a ne preface că subiectul nu există înseamnă a cauţiona ipocrit o stare de fapt subsumată cu subiect şi predicat cunoscutei pilde a poveştii lui Hans Christian Andersen, Hainele cele noi ale împăratului. Mie, aşa ceva nu-mi stă în fire. În cheie SWOT, prin natura sa, intervenţia politică – în orice zonă de politici publice, nu doar în Educaţie – poate genera impact pozitiv, caz în care devine oportunitate (O - opportunity), sau impact negativ, caz în care devine ameninţare (T – threat). Tehnic, sine ira et studio, şi în anul de graţie 2020, la fel ca din 1990 încoace, politicile publice din Educaţiei îşi fac simţite punctele tari (S – strengths) şi vulnerabilităţile (W – weaknesses) în condiţiile unei nefaste, perpetue, acute manifestări a jocurilor politice de putere şi influenţă în rol de ameninţări directe la însăşi fibra sistemului public al Educaţiei în România. Faceţi doar simplul test de turnesol 6% procent PIB de alocat în fiecare an Educaţiei potrivit Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 (lege organică!) şi vedeţi ce vă dă, comparând litera de lege cu starea de fapt din bugetele publice operaţionale anual. Reiterez un adevăr frust: în materia Educaţiei, împăratul politic a fost şi este gol-goluţ, şi de aici avem a pleca mai departe, dacă vrem să îndreptăm lucruri sistemic.

La fel vor sta lucrurile şi duminică, 27 septembrie, la alegerile locale şi la fel vor sta şi în 6 decembrie, la alegerile parlamentare. Toate partidele politice, fără excepţie (şi cel aflat la guvernare acum, şi cele care aspiră la luarea puterii prin vot democratic), au corigenţe la limita repetenţiei în materia acţiunilor decisive pentru şcoaterea Şcolii din paradigma sa comunistă şi aducerea ei în secolul XXI, potrivit nevoilor şi intereselor strategice ale României. Sintagma şcolărească anterioară, a corigenţei la limita repetenţiei, e formularea elegantă, relativ politicoasă despre starea la zi. Enunţul brut, nefardat e că, până acum, pe toate partidele politice le-a durut în cur de Şcoală, folosind-o cinic drept masă de manevră pentru voturi, şi sufocând-o ucigător cu propriile lor incompetenţe şi imposturi, date în fapt grotesc de mii şi mii de ori până acum. Incompetenţe şi imposturi alimentate de meschine interese de conjunctură, acolo unde viziunea strategică ar trebui să prevaleze fără echivoc.

Pe ce mă bazez când pun diagnosticul de mai sus? Pe măsura în care factorul politic – cu Administraţia Prezidenţială în frunte, ca girant al proiectului România Educată, ce pedalează în gol #bigtime de ani buni (numiţi voi o singură intervenţie transformaţională pusă deja în fapt, marca ROEDU) – a determinat până acum transformarea reală a Şcolii ca sistem, de pildă potrivit acestui cadru strategic:

cadru

Scurt şi la obiect:

  • Cultivă Şcoala ca sistem VALORI de secol XXI? Nu. Clasa politică, nota 1
  • Funcţionează Şcoala ca sistem cu ARHITECTURI CURRICULARE de secol XXI? Nu. Clasa politică, nota 1
  • Au profesorii formare iniţială şi CARIERE DIDACTICE de secol XXI? Nu. Clasa politică, nota 2 (am dat 2, în loc de 1, pentru că în acest an academic încep masteratele didactice – desi soluţia autentic transformaţională în materie este cea a programelor de licenţă pentru profesia didactică)
  • Are Şcoala ca sistem ARHITECTURI INSTITUŢIONALE de secol XXI, bazate pe subsidiaritate europeană autentică? Nu. Clasa politică, nota 1

Despre ce vorbim, aşadar?

Aşa cum au probat cu vârf şi îndesat în acest an demersurile politice şi de politici publice finalizate în cele din urmă cu crearea cadrului funcţionării şcolilor-pilot, experimentale şi de aplicaţie, angajamentul materializării vorbelor în fapte a avut de aşteptat mult prea mult până la concretizare, făcând imposibilă existenţa primelor şcoli-pilot chiar din acest an şcolar, 2020-2021. Ele vor începe la anul, în 2021-2022, marcând o întârziere de neiertat, încă un an, în condiţiile în care au fost şcoli pregătite să-şi asume schimbarea paradigmei chiar de acum. Întregul proces a dat măsura tristă a mediocrităţii ministeriale în stare pură, ce a ţinut aberant jocul blocat, în loc să-l deschidă şi să-l amplifice, aşa cum ar fi fost normal. Drept pentru care mai întârziem un an, dă-o-n mă-sa de şcoală pe bune – ce ne trebuie nouă aşa ceva, cât mai repede cu putinţă, merge şi şcoală de mântuială, de doi bani!...

În anul de graţie 2020, starea sistemului public al Educaţiei continuă să fie ameninţare la fibra profundă a României, la securitatea sa naţională. Intensitatea acestei ameninţări nu numai că nu a scăzut, ci s-a amplificat, în contextul pandemic global. Decalajele structurale s-au accentuat şi acutizat, iar răspunsul managerial şi de leadership al instituţiilor cu autoriate şi responsabilitate în materie a fost şi este nepermis de slab în raport cu nevoia uriaşă de strategie inteligentă şi acţiune eficientă. Mediocritatea pompată la greu cu incompetenţă şi impostură nu este şi nu va fi niciodată soluţia viabilă pentru a ieşi din marasm, iar actorii ciclului politic 2020-2024 sunt condamnaţi să renunţe definitiv la a mai face cârpeli în Educaţie, acţinonând tranşant pentru a-i schimba paradigma ca la carte, dacă le pasă şi dacă mai au o brumă de bun-simţ faţă de cei cărora le vor cere votul acum şi în decembrie.

Este şi menirea mea, profesiune de credinţă, de a pune în fapt gândul de mai sus.

Pentru că-mi pasă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite