Jumătate dintre copiii României se luptă zi de zi cu sărăcia, care vine însoţită de imposibilitatea de a merge la şcoală sau de lipsa unei educaţii de calitate.

Scriu aceste rânduri cu gândul la Ziua Internaţională a Romilor, sărbătorită ieri, 8 aprilie.

Toate studiile şi datele ne arată că cei mai mulţi dintre copiii care trăiesc în sărăcie şi care au acces limitat la educaţie sunt copiii romi. Şi că gradul de educaţie al familiei are un impact fundamental asupra şcolarizării şi al viitorului copilului.

Aceasta este realitatea de astăzi, în care noi le transmitem gândurile noastre bune prietenilor sau necunoscuţilor romi. De ani buni, de 8 aprilie le spunem „la mulţi ani“, după care uităm de sărăcie, de segregare, de incluziune, de ocupare, de locuire, de datoria statului faţă de toţi copiii României, indiferent de culoarea pielii, etnie, rasă sau sex.

România educată nu are culoare, nici sex şi nici statut economic. România educată dă şanse egale copiilor ei şi se uită cu o grijă specială către cei care se nasc în sărăcie sau sunt supuşi diferitelor forme de discriminare. Făcând referire la o analiză din 2011, studiul Unicef intitulat „Costul investiţiei insuficiente în educaţie în România” vorbeşte foarte clar de inechităţile majore din sistemul de educaţie şi de participarea la educaţie a copiilor romi: doar 4% dintre copiii de 3 ani sunt cuprinşi într-o formă de educaţie preşcolară, în timp ce doar 80% dintre copiii romi de vârstă şcolară frecventează şcoala. Raportul anual al Comisiei Europene de anul trecut descrie în tuşe la fel de grave modul în care şcoala românească reuşeşte să îşi ducă la îndeplinire menirea: cu înţelegerea că rata abandonului timpuriu este una dintre cele mai ridicate din Europa, comunităţile şcolare cel mai expuse acestui fenomen- cu efecte în cascadă asupra vieţii şi prosperităţii fiecărui individ- sunt cele din mediul rural şi cele rome (77%).

Cum arată educaţia în şcolile de la sat şi cele din comunităţile rome? De toalete în curte nu cred că are rost să mai pomenesc, le vedeţi an de an. Ce se vede însă mai puţin în ştirile de la televizor, sau în pozele de pe Facebook, e că în acele şcoli nu vin să predea cei mai buni profesori- deşi copiii aceştia au nevoie de priceperea şi dăruirea lor ca de aer, ca să poată ieşi din sărăcia care îi pândeşte la colţ. Şi tot aceste şcoli le oferă elevilor care le calcă pragul cele mai slabe dotări- laboratoare, biblioteci, resurse online şi, de ce nu, resurse de tot felul. În ce se traduce asta? Într-o calitate îndoielnică a educaţiei, în care prezenţa la şcoală nu e totuna cu învăţarea, cu progresul şcolar, cu distanţa dintre necunoaştere şi ştiinţă.

Veţi întreba, poate, de ce stau lucrurile aşa? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de complicat: şcolile din aceste comunităţi nu sunt atractive din motive ce ţin de condiţiile din şcoli, de izolarea geografică şi de naveta pe care ar trebui să o facă profesorii, dar şi de complexitatea comunităţilor şcolare în care ar trebui să predea aceştia.

Ironia acestui sistem inechitabil: şcolile care au cea mai mare nevoie de ”profesori-care-fac-minuni” sunt cel mai departe de asta.

Nu doar sărăcia îşi pune amprenta asupra viitorului copiilor romi. Mai e un fenomen dur cu inocenţa şi sensibilitatea copiilor, dar despre care şcoala vorbeşte puţin, spre deloc. Segregarea, una dintre cele mai urâte forme de rasism manifestată de comunitatea şcolară. Şcoala - şi când spun asta mă refer la profesori, directori, inspectori şcolari şi chiar minister - nu doar că nu cunoaşte dimensiunea reală a fenomenului, dar îi neagă existenţa. Ştiu cel puţin un fost ministru al educaţiei care a spus că nu există segregare şcolară în România.  

Şi nu veţi vedea nimic în statisticile oficiale care să vorbească despre asta la reala dimensiune pentru că, în starea de negare în care se află, decidenţii de la Ministerul Educaţiei şi din inspectoratele şcolare refuză să înţeleagă impactul inacţiunii lor asupra copiilor romi şi nu numai.

De ce spun inacţiune? Într-un efort colectiv de aproape un an, împreună cu organizaţiile non-guvernamentale în domeniu, Ministerul Educaţiei a aprobat în 2016 nu doar o definiţie cadru la zi a segregării şcolare (pe criterii entice, de gen, condiţii socio- economice sau pe criteriul dizabilităţii), ci şi un plan de măsuri cu acţiuni concrete şi termene limită, pentru combaterea fenomenului segregării şcolare şi creşterea calităţii educaţiei. Cum de atunci planul acesta zace în sertare, nu putem discuta astăzi nici despre o hartă a segregării şcolare- cu zonele ei roşii-, nici despre măsuri concrete pentru desegregare, pentru consiliere psiho-pedagogică, pentru formarea profesorilor în spriritul educaţiei incluzive şi al non-discriminării, nici despre stimulente care să atragă profesori dedicaţi în comunităţile despre care pomeneam mai devreme.

Din punctul meu de vedere, aceşti ultimi ani sunt ani pierduţi pentru educaţia incluzivă şi, implicit, pentru copiii romi. În timp ce miniştri, foşti miniştri sau parlamentari scriu an de an urări de bine de Ziua Romilor, copiii romi se luptă cu sărăcia, boala şi lipsa educaţiei. De multe ori, par să îşi înfrunte chiar propriul destin.

Mi-aş dori ca, de fiecare 8 aprilie, să putem spune răspicat ce am făcut în plus pentru copiii romi. Noi, ca indivizi, şi noi, ca societate. Pentru că sărăcia capătă numeroase forme şi nu e despre noi şi despre ei, O societate nu mai poate funcţiona după modelul salvărilor individuale, ci după cel al prosperităţii colective- ca sumă a prosperităţilor individuale.

De 8 aprilie 2020, mi-aş dori să ştiu de mai mulţi copii şi tineri romi în şcoli şi în universităţi, unde au parte de profesori inimoşi, dedicaţi şi de educaţie de calitate.

Un an în plus de şcoală duce la creşterea veniturilor cu peste 11%, în cazul romilor. Un absolvent de facultate câştigă cu peste 60% mai mult decât un absolvent de liceu. Doar un tânăr rom dintr-o sută, cu vârsta între 30 şi 34 de ani, este absolvent de facultate.