Învăţământ obligatoriu de 15 ani. Vise, taică, vise! Suntem un popor de visători...

Azi s-a votat o modificare la Legea Educaţiei Naţionale prin care învăţământul general obligatoriu este de 15 ani. Ca mai întotdeauna se iau dorinţele şi se presupune că vor deveni realităţi, fără analiza costurilor, a resurselor, a perioadei de timp necesare pentru implementarea acestor dorinţe.

Toate bune şi frumoase, generoasă iniţiativă, dar lipsită complet de realism, aşa cum sunt mai toate iniţiativele PSD din ultimul timp. Pentru că nu este însoţită de un studiu de impact, de analizarea resurselor umane şi materiale necesare pentru punerea în operă a acestei legi.

Este adevărat că studii internaţionale şi europene, în particular, spun că frecventarea grădiniţelor la vârste cât mai mici asigură apoi un traseu educaţional de succes. În prezent, doar 71% dintre copiii în vârstă de 3-6 ani sunt înscrişi în grădiniţe.

Un studiu de impact ar fi trebuit să evidenţieze următoarele aspecte:

• Există în toate localităţile, mai ales în rural, grădiniţe care să primească copii la educaţia preşcolară? Din câte ştiu nici în urban nu sunt suficiente grădiniţe.
• Câte grădiniţe ar mai fi necesare, ce costuri ar însemna construirea acestora, cât timp ar fi necesar şi dacă pentru 2018 au fost alocaţi bani şi câţi?
• Există resursa umană calificată pentru noile grădiniţe? Există resurse pentru asigurarea hranei copiilor în regim de igienă absolută?
• Câţi părinţi şi-ar dori să-şi educe ei copiii, fără ajutorul grădiniţelor, dispunând de resurse financiare importante?

Obligativitatea învăţământului de 12 clase, primar, gimnazial şi liceal este iarăşi utopică. Desfiinţăm iarăşi şcoala profesională? Au toţi copiii resurse de natură conceptual-teoretică să înveţe teorii dificile la liceu: integrale, derivate, fizica cuantică, critică literară? Ce facem cu copiii care doresc să intre în piaţa muncii la 16 ani, să beneficieze de educaţie non-formală şi informală? De unde meseriaşi în piaţa muncii, meseriaşi de care economia are atâta nevoie? În Germania, 70% dintre elevi învaţă în şcoli profesionale. Să fim noi mai cu moţ decât Germania?

Însă cel mai important lucru este că nici acum nu se respectă învăţământul obligatoriu de 10 clase, dacă avem un abandon şcolar de 20% la trecerea de la clasa a VIII-a la clasa a IX-a. Ce anume ne dă certitudinea că se va putea opera un învăţământ obligatoriu de 12 clase? Nimic.

Învăţământul liceal funcţionează acum cu un procent de promovare de 50%. Aproape un milion de elevi nu au luat bacalaureatul în ultimii 10-12 ani. Şi ce facem acum, trimitem şi alţi elevi pe traseul liceal pentru a îngroşa rândul celor care nu iau bacalaureatul? Să scadă şi mai mult procentul de promovare?

În rural există puţine licee. Ce să facă absolvenţii de clasa a VIII-a, să se îmbarce în mijloacele de transport în comun, să plece la oraş, şi pe ce bani îşi închiriază locuinţe şi servesc masa? Licee din urban cu cămine şi cantine sunt extrem de puţine.

Sancţiunea pentru abandonul şcolar este amenda pe care primarii ar trebui s-o aplice părinţilor care nu-şi duc copiii la şcoală. Şi care nu se aplică, pe bună dreptate. Este vorba de familii sărace, care abia îşi asigură traiul zilnic, de unde să mai plătească şi amenda?

Aşa încât un învăţământ obligatoriu de 15 ani este încă o utopie marca PSD. Vise exotice. Din categoria ce bine ar fi să fie bine.

Nu de vise are nevoie şcoala românească. Ci de analiza la sânge a eficienţei cheltuirii banilor, a posibilităţilor materiale şi umane de a asigura logistica şi funcţionarea unităţilor şcolare în cazul generalizării învăţământului obligatoriu de 15 ani.

Cam asta facem de 28 de ani. Visăm lucruri minunate, le punem în legi, după care uităm de ele. Neseriozitate în formă maximă. Şi culmea, nu învăţăm din eşecurile trecutului, mergem mai departe din visare în visare. Suntem un popor de visători!