Dacă noi nu ne grăbim nu e neapărat fiindcă dorim să fim mai bine pregătiţi. Şi dacă am începe în august, ca americanii, tot nepregătiţi am fi. Deschiderea şcolii, de la pregătitoare (denumirea curentă, clasa zero, e riscantă, dat fiind că unii ar putea crede că e vorba de o clasă nulă) şi primară la liceu, suferă de câteva boli cronice. Le redescoperim în fiecare toamnă. Presa scrie despre ele, ministerul tace mâlc şi lucrurile merg înainte în nepăsarea autorităţilor, era să zic interesate, deşi corect este dezinteresate. Sau mai exact: neputincioase.

Prima maladie cronică, de la care se trag toate celelalte, este subfinanţarea învăţământului românesc. Şi cine dacă nu autorităţile se fac vinovate de această stare de lucruri. Iată-mă redescoperind America! De-a lungul lunii august s-a tot vorbit de salariile (adăugaţi, vă rog, adjectivul potrivit!) dascălilor. În legătură cu salariile medicilor şi ale altor categorii socio-profesionale, guvernanţii au deschis Cutia Pandorei, când au decis creşterea salariilor demnitarilor. Toată suflarea comentatorilor a căzut de acord că s-a început cu sfârşitul şi cu bucata. Doar o mereu amânată lege a salarizării ar fi putut pune lucrurile la punct. Dar cum ne-a explicat candid un oficial, nu existau bani pentru toată lumea, aşa că demnitarii, care costau statul mult mai puţin, nefiind ei la fel de numeroşi ca dascălii sau medicii, au încercat să ia faţa. Mai ales că în mâna lor se afla iniţiativa legislativă cu pricina. Şi bazându-se pe relativul discredit public al sindicatelor care, dintotdeauna şi de oriunde, solicită aproape exclusiv mărirea salariilor. Despre alte suferinţe ale şcolii noastre, legate tot de subfinanţare, s-a discutat mai puţin.

Există case în care copiii învaţă la lumânare

De exemplu, despre starea precară a clădirilor şi dependinţelor atâtor şcoli din judeţe ca Iaşi sau Gorj, ca să le numesc pe cele mai bătute de soartă.

Oare de când se ştie că sute de şcoli din mediul rural au closetele (turceşti!) în curte? Sau că apa curentă şi canalizarea sunt o raritate? Sau că iarna le surprinde fără lemne?

Ca să nu mai vorbim de întârzierea sau, pur şi simplu, neefectuarea reparaţiilor, de băncile pe care au stat numeroase generaţii de elevi, de lipsa cabinetelor medicale şi chiar a truselor de prim-ajutor, de dascălii navetişti cărora statul nu le plăteşte transportul (greşesc eu?), nici chiria, unde e cazul. Ministerul s-a angajat recent să achite costul manualelor pentru două clase de liceu din cele obligatorii, dar a constatat că nu există fonduri suficiente şi a căutat un compromis. Cât priveşte rechizitele, tot mai costisitoare, ele cad în sarcina unor părinţi lipsiţi în mare parte de mijloace. Pentru mine rămâne un lucru aiuritor, de când mă ştiu, preţul „echipamentului” trebuitor unui copil, de la haine şi încălţăminte la caiete şi creioane sau, mai nou, la tablete, şi nu numai la noi, în condiţiile în care totul e, aşa zicând, de unică folosinţă. Subvenţionarea de către stat a acestora e la fel de necesară ca mărirea salariilor dascălilor.

Greul îl reprezintă, desigur, cheltuielile de infrastructură. Fiecare an de amânare sporeşte costurile în progresie geometrică. În acest domeniu, nu există nici măcar pomeni electorale. Toţi anii trec la fel. Din acest motiv, mi s-a părut amuzantă propunerea unui lider de partid de a coborî prin lege vârsta de la care putem vota: nu cred că tinerii vor, înainte de orice, dreptul cetăţenesc cu pricina. Un copil dintr-un sat din Apuseni îi răspundea unei doamne, sociolog de meserie, că ceea ce l-ar face fericit (da, fericit!) este „un bec care să meargă şi lemne de foc”. Am uitat să menţionez că există case fără lumină electrică, în care copiii învaţă la lumina lumânării. Poate că există şi şcoli în această situaţie, nu ştiu, doar că ele pot profita de lumina zilei.

În Arcadia ieşită din istorie

N-am inventat nici o iotă. Am citit câteva comentarii recente. Am constatat că prea puţine lucruri s-au schimbat de când, cu ani în urmă, îmi petreceam timpul prin şcoli cu ocazia inspecţiilor de gradul I la care ne obliga profesia de universitari. Et in Arcadia ego! Arcadia înapoiată, ieşită din istorie, a şcolii româneşti de astăzi de la sat (îndeosebi, dar nu neapărat exclusiv), un secol după reforma lui Spiru Haret şi un sfert de secol după prăbuşirea regimului comunist.

Ce ar mai fi de spus? Poate că ar fi cazul să aplicăm şi la şcoală principiul lucrului bine făcut. Deşi profesor el însuşi, nu l-am prea auzit pe preşedinte vorbind despre învăţământ. Mai sunt totuşi câteva zile înainte de a începe şcoala. Eu sunt un om care speră înainte de a dezespera.