În şcolile româneşti, elevii pot să se îmbolnăvească doar până la orele 15.00 sau deloc!

Cu ani în urmă, într-o perioadă a unui regim de tristă amintire, dar care acorda o atenţie deosebită stării de sănătate a şcolarilor şi acorda asistenţa medicală necesară şi necondiţionată tuturor copiilor ţării, orice elev putea apela, pe toată durata cursurilor, la cabinetul medical al şcolii dacă avea o problemă.

Acest lucru era asigurat la oraşe, în timp ce la sate era o problemă în acest sens. Existau în mediul urban cabinete de medicină generală, dar şi stomatologice. Personal, îmi amintesc că odată am apelat la stomatolog chiar şi la orele 19.00, la un liceu din Bucureşti.

În perioada anilor de după căderea regimului comunist, încet, dar sigur şi ireversibil, au început să apară mari probleme în asigurarea asistenţei de medicină şcolară în toate unităţile de învăţământ româneşti, inclusiv în grădiniţe.

Ţin minte că la o grădiniţă din Bucureşti exista o singură asistentă în pragul pensionării, care, în fiecare dimineaţă, la intrarea în instituţie controla sumar toţi copiii, uitându-se în gâtul lor, verificând dacă au febră şi întrebând părinţii dacă micuţii au vreo problemă de sănătate. Şi erau câteva sute de copii care treceau pragul grădiniţei în fiecare zi. Mereu mă minunam cum poate o singură asistentă medicală să ţină situaţia sub control în privinţa stării de sănătate a atâtor micuţi.

Acum, în unităţile de învăţământ, unde teoretic elevii au dreptul la asistenţă medicală pe timpul orelor de curs, este jale totală. Acolo unde şcoala sau liceul are norocul să aibă un cabinet medical de medicină generală, elevii au voie să se îmbolnăvească doar până la orele 15.00, când se încheie programul asistentei medicale sau doctorului, dacă există! Şcolarii ştiu foarte bine acest lucru şi folosesc expresia atunci când au o problemă medicală la şcoală.

Tot acolo unde există cabinete şcolare şi personal medical copiii trebuie să ducă scutirile medicale eliberate de medicul de familie, să le ştampileze şi să le ia în evidenţă asistenta sau medicul şcolii. În unele unităţi şcolare însă, elevilor nu li se primesc scutirile sub diverse pretexte, printre care şi cel al lipsei de timp, cu toate că în cabinet bate vântul, în altele am auzit că se percep diverse sume de bani pentru înregistrarea acestor acte!

Există şi situaţii când elevii chiulangii, fără a fi bolnavi, cumpără efectiv scutirile de la diverşi doctori care le eliberează ilegal. Recent, am auzit o dirigintă de la un mare liceu bucureştean, care strângea scutirile de la elevi deoarece asistenta şcoli refuza să le accepte, ocupată mai mult cu hrănirea şi întreţinerea câinilor din curtea unităţii de învăţământ, văitându-se că primeşte adeverinţe medicale semnate şi parafate de la acelaşi doctor. Evident că eliberarea de către un singur medic a adeverinţelor de scutire medicală pentru mai mult de jumătate din elevii unei clase de liceu este ilegală, deoarece, logic, nu este posibil ca toţi aceşti liceeni să aibă acelaşi doctor de familie într-un oraş ca Bucureştiul.

În altă şcoală am aflat de la copii că diriginta a primit ordin să aleagă doi copii dintr-o clasă de gimnaziu să-i desemneze sanitarii clasei, aceştia având obligaţia - dar nu şi pregătirea necesară - să fie dotaţi cu trusă medicală, să acorde primul ajutor colegilor care au probleme în timpul orelor şi să-i conducă pe aceştia la cabinetul medical!!! Sunt frecvente cazurile câdn elevii au probleme de sănătate la ore, iar singurul ajutor de care beneficiază este eventual, o pastilă de la un profesor, dar cel mai sigur anunţarea părinţilor care vin urgent şi îi iau de la şcoală.

Realitatea este una foarte tristă şi deloc încurajatoare, medicina şcolară a devenit o mare problemă a sistemului sanitar, şcolar, a părinţilor, dar şi a societăţii româneşti în ansamblul ei. În prezent, un medic şcolar ajunge să aibă în grijă până la 2.500 de elevi. Nu mai vorbesc de competenţa acestuia sau a asistentului medical, de dotarea cu aparatură şi medicamente a cabinetelor şcolare, acolo unde acestea există, dar au şi personal care să le deservească.

La rândul lor, medicii sau asistenţii care fac medicină şcolară sunt confruntaţi cu probleme serioase, cum ar fi: lipsa dotărilor tehnice şi a medicamentelor, lipsa personalului calificat, lipsa reglementărilor privind vaccinarea elevilor. Există chiar un site de medicină şcolară, unde sunt dezbătute problemele din acest domeniu. Unul dintre medici a postat disperat o avertizare pesimită: „Dacă nu vor fi făcute modificări în legislaţiea privind cabinetele şcolare, cred că drumul nostru este spre infern!”

Dacă în oraşe mai putem vorbi cât de cât de medicina şcolară, în mediul rural aceasta lipseşte cu desăvârşire. Există localităţi rurale unde nu există niciun medic la câteva sute sau mii de locuitori şi comunităţi, unde medicul vine din alt oraş, o dată sau de două ori pe săptămână. În rest, se moare cu zile, Dumnezeu cu mila pentru cei care se îmbolnăvesc şi nu au posibilităţi să meargă în alte părţi să se trateze.

Pe de altă parte, de-a lungul anilor de guvernări politice diverse, mai marii ţării îndrituiţi să rezolve problemele din Sănătate, au făcut sumedenie de declaraţii sforăitoare şi promisiuni în acest sens. Unii chiar au promis anul trecut introducerea unor programe naţionale de educaţie sanitară în unităţile de învăţământ, precum şi modernizarea şi reabilitarea medicinei şcolare. Totul a rămas, însă, ca întotdeauna, la stadiul de vorbe deşarte şi promisiuni nesusţinute.

Recent, am văzut pe site-ul Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale din Bucureşti, instituţia din subordinea Primăriei Capitalei condusă de un doctor, care are în responsabilitate şi medicina şcolară a oraşului, rezultatele unor concursuri de angajare a personalului medical în cabinetele şcolare. Am constatat că din 8 candidaţi pentru posturile vacante de medici stomatologi în unităţile de învăţământ, doar 3 au fost admişi la concurs. Şi din 15 candidaţi pentru posturile de asistenţi medicali, doar 4 au fost admişi. La o primă concluzie, rezultă că nici candidaţii nu s-au înghesuit să se înscrie pentru posturile vacante, dar nici cei înscrişi nu s-au dovedit a fi prea pregătiţi profesional în acest sens.

La solicitarea mea de a afla şi prezenta oficial problemele medicinei şcolare în Bucureşti, Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale s-a arătat atât de „transparentă”, încât nici măcar nu a catadicsit să-mi răspundă la solicitarea de documentare, făcută în urmă cu câteva luni.

Încotro merge medicina şcolară din România şi ce perspective de dezvoltare are în viitor, putem constata şi trage concluzii toţi cei care avem copii la grădiniţă, şcoală sau liceu. În rest, Doamne fereşte să ni se îmbolnăvească odraslele la şcoală!