Când a început clasa I, am avut nenumărate discuţii cu prietenii: scoală de stat sau şcoală privată? Până la urmă, am decis să experimentăm şcoala de stat şi m-am ghidat după un singur lucru: căutarea unui învăţător bun. Am avut noroc, amândoi. Am ajuns la o şcoală departe de casă, dar nu a mai contat distanţa. Aveam criteriu, „învăţătorul“, şi pentru asta aş fi străbătut zeci de kilometri. Am dublat şcoala cu sistemul after school. De multe ori mi-am spus că, dacă falimentez, nu renunţ la maşina de spălat şi after school. Când ajungea acasă, doar dezbăteam ziua lui, fără să mă interpun scolii. Învăţătoarea era literă de lege si nici nu ma gândeam să intervin în metoda de învăţare.

Gimnaziul a fost primul şoc. Mult mai greu decât începutul clasei I. Şi mult mai greu decât liceul. Primele scene cu uşor iz de bullying, primele conflicte într-o clasă care patru ani nu dăduse nici un semn că ar avea o problemă de convieţuire. Dar, brusc, fără învăţătoarea care ii păzea în pauze, s-au trezit „liberi si mari“. Şi-au revenit repede, până în clasa a VII-a. O programă şcolară sufocantă, informaţii multe, foarte multe, fără prea multă aplicabilitate în viaţa de zi cu zi, fără să fie conectate între ele, memorare până la epuizare de date geografice, istorice, chimia si vestitul tabel al lui Mendeleev, o matematică complicată pentru un copil cu aptitudini pentru uman (sunt convinsă că e valabil si viceversa). Examenul de evaluare ne-a creat mult mai multă emoţie si angoasă decât examenul de bacalaureat.

Liceul mi s-a părut mult mai relaxat, mult mai concentrat pe proiecte comune. Poate că ţine de managementul liceului, de diriginta clasei (mulţumesc cu multă admiraţie doamnei Mihaela Stefan si dascălilor de la Liceul „Ion Creangă“ pentru felul cum au gestionat relaţia cu adolescenţii, nu întotdeauna confortabili).

Ca părinte, influenţată clar şi de opiniile fiului meu, rămân cu impresia că liceul i-a permis să se descopere şi a fost mult mai puţin presant decât gimnaziul. Iar cea mai bună parte din liceu a fost încurajarea de a participa la competiţii care l-au ajutat să decidă încotro se îndreaptă. Mă bucur că nu a refuzat olimpiadele, competiţiile de debate. voluntariatul, că a acceptat provocări (opţiunea pentru japoneză, în condiţiile in care nu ştia nimic atunci când a optat pentru această secţie), care l-au ajutat enorm. Dacă trag o linie, cu siguranţă această parte extra-şcolară a fost cea mai bună parte a şcolii, ajutându-l să se definească. Dacă ar fi să dau un sfat, aş încuraja toti elevii să se înscrie la aceste activităţi extra-şcolare. Ajută mult mai mult decât orice comentariu sau formulă memorată.

Bacalaureatul, care bine că s-a terminat, a avut partea enervantă si fascinantă. Fiul meu a ales filosofia, deşi nu am fost de acord. Astăzi, a râs singur de cum s-a îndestulat cu filosofi canonici şi s-a trezit cu Karl Popper si etatism. Nu comentez mai mult despre subiecte, pentru că aş risca să trezesc suspiciuni. Dar tare aş vrea să înteleg, într-o bună zi, ce urmăresc cei care formulează subiectele pentru bacalaureat. Ieri, imi întrebam colegii dacă pot să îmi spună ceva despre România si criza orientală. Subiect la istorie. A fost greu, dar subiectele au fost frumoase, a fost concluzia fiului meu. Doar nu o să îl contrazic!

Mă bucur că a rezistat 12 ani în şcoala românească şi nu aş spune că a terminat modest. Cu toate astea, o reformă inteligentă a şcolii româneşti se impune. Sigur, mă adaug si eu la cei care cer asta de 30 de ani. Poate nepoţii mei vor prinde o şcoală unde creativitatea şi ingeniozitatea va conta la fel de mult, dacă nu mai mult, decât redarea lecţiilor predate.

El va pleca în Europa, la facultate. Eu voi rămâne aici, să tot cer pentru ceilalţi copii o şcoală care să îi ajute, nu să îi inhibe.