O fetiţă cu Sindrom Down, într-o grădiniţă de copii fără dizabilităţi
0
O familie din Bucureşti şi-a integrat fetiţa cu Sindrom Down într-o grădiniţă de masă şi caută în continuare soluţii, pentru a nu o înscrie în septembrie la o şcoală specială.
Luni dimineaţă, pe 21 septembrie, într-un cartier din apropierea Şoselei Pipera din Bucureşti, bunici şi părinţi însoţesc copiii spre grădiniţă şi şcoală. Printre frunzele verzi ale teilor, se zăresc şi cele galbene, pregătite să întindă un covor pentru începutul noului an şcolar. La 7.35, Ciprian Drumea, 41 de ani, iese din bloc încovoiat de două ghivece cu orhidee. Alarma telefonului nu a sunat la timp, aşa că el, soţia şi cei doi copii s-au trezit cu doar 15 minute înainte de plecare. Ciprian se duce iute spre maşină, deschide portbagajul, aşază cu grijă florile şi se întoarce în casă. După cinci minute, revine de mână cu Anisia, 6 ani, şi Tudor, 4 ani, care îşi duc gentuţele. Anisia, care poartă o bluză stacojie şi o clamă cu floricică în păr, îşi ocupă, ca de obicei, locul din stânga, în spate.
Începe grădiniţa cu o săptămână mai târziu decât restul copiilor, pentru că părinţii au dus-o la un la un ortoped din Cluj, ca să verifice coloana vertebrală. Fetiţa are Sindromul Down, o afecţiune cromozomială din cauza căreia în ADN-ul ei, la perechea 21, în loc de doi cromozomi, sunt trei. Anomalia genetică, numită şi Trisomia 21, nu este o boală - nu se vindecă -, ci e o stare fizică care impune anumite limite cognitive şi corporale. De exemplu, tonusul muscular redus nu îi permite să ridice cărţi mai grele. Sau, pentru că are limba puţin mai mare, pronunţă mai greu anumite sunete. O trăsătură fizică specifică persoanelor cu Down, uşor vizibilă şi la Anisia, este epicantus, care oferă o formă alungită a ochilor întâlnită la unele popoare asiatice. În general, câteva probleme medicale, cum ar fi malformaţiile inimii, bolile respiratorii şi sistemul imunitar scăzut, însoţesc sindromul Down, care se asociază şi cu o dizabilitate intelectuală. În cazul Anisiei, nu e foarte accentuată, dar îi reduce capacitatea de a memora şi de a fi atentă la activităţile de învăţare la grădiniţă.
Părinţii au hotărât că e mai bine pentru Anisia să repete grupa mare, pentru a consolida ceea ce a învăţat, dar şi pentru a-şi însuşi lucruri noi. Mama i-a explicat asta fetiţei încă din august.
„O să aibă colegi noi”, spune Tudor, în maşină, către Anisia. Ea se încruntă şi-i răspunde „N-o să am niciun coleg nou”.
Mama, Mioara, o femeie suplă de 39 de ani, cu ochi migdalaţi, îşi face loc între scaunele lor. Înainte să pornească motorul, Ciprian întoarce capul spre Mioara şi Anisia, îşi modulează sugestiv glasul, şi îi spune mamei că fetiţa abia aşteaptă să se ducă la grădiniţă. Mioara înţelege jocul: „Abia aştepţi, Anisia, nu-i aşa?”. Ea dă din cap de două ori, fără să-i privească.
Pe drum, încep jocurile de înviorare. Mama întreabă dacă ştie cineva ce zi e, iar Tudor răspunde, frecându-şi ochii, că nu. După ce mai insistă Mioara, Tudor îi zice cu glas piţigăiat că e luni.
- Nu luni, Anisia? Mama îşi pleacă capul spre ea. Ia zi, cu ce zi începe săptămâna?
- Marţi, îi răspunde înclinându-se în faţă.
- Şi eu aş vrea să înceapă cu marţi, da’ nu, luni e prima zi.
- Eu aş vrea să înceapă cu sâmbătă, da’ nu se întâmplă niciodată, intră Ciprian în vorbă, în timp ce îi priveşte în oglindă.
- Te duci la noii colegi?, o întreabă mama pe Anisia.
- N-o să mă duc la ei niciodată. Fetiţa dă întruna din picioarele subţiri, de la care nu prea îşi ia ochii.
- Hai, fă asta pentru mine, o roagă mama.
- Numai pentru tine, mami. Anisia îi zâmbeşte cu gura până la urechi.
- Şi o să te joci cu colegii noi?
- De ce trebuie să mă joc?, Anisia se smiorcăie fără lacrimi.
- Păi, ce fac copiii la grădiniţă? Nu se joacă? O să saluţi şi nu o să fii încruntată, îi aminteşte Mioara.
Anisia îşi umflă fălcuţele intenţionat.
- Nu aşa botoasă, o mustră mama.
*
Monica Tudor, doamna care i-a fost educatoare timp de trei ani, şi directoarea Grădiniţei 52, Măndiţa Andrei, au aflat că Anisia are Sindromul Down abia când a intrat prima oară pe uşă. „Am plâns în prima zi. Este greu pentru noi, care nu avem studii de specialitate”, spune educatoarea. În iunie, în ultima săptămână de grădiniţă, educatoarele au adus copiii în curte, pentru a se bucura de soare înainte de masa de prânz. Anisia a intrat într-o căsuţă din lemn, în care trei fete menţineau un ritm alert cu ajutorul lopeţilor de plastic, lovind pereţii construcţiei pentru pitici ceva mai înalţi decât ai Albei ca Zăpadă. O blondină a învăţat-o şi pe Anisia cântecul şi au reuşit să se sincronizeze. Când educatoarele au anunţat ora mesei, fetele au plecat, însă Anisia a rămas în căsuţă. Educatoarea a luat-o de mână. „Singură nu pleacă de aici”.
Părinţii nu au vrut să o înscrie pe Anisia la o grădiniţă pentru copii cu nevoi speciale, pentru că s-au gândit că ar fi tras-o în jos ceilalţi preşcolari, dacă nivelul lor de dezvoltare intelectuală ar fi fost mai scăzut. Pe lângă asta, nici nu ştiau cât de competente sunt cadrele din instituţiile speciale, mai ales că citiseră pe internet despre copii cu dizabilităţi maltrataţi sau, pur şi simplu, ignoraţi.
Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi arată că şcolile speciale reprezintă o formă de segregare care trebuie oprită. Toţi copiii cu deficienţe, fie ele intelectuale, de vedere, auz sau locomotorii, au dreptul legal să înveţe în şcoli de masă. Cu toate acestea, nu toţi directorii şi profesorii din România sunt pregătiţi să îi integreze, pentru că puţini au fost instruiţi şi, prin urmare, nu le cunosc nevoile. Anisia este unul dintre cei 60.645 de copii cu dizabilităţi, de vârstă şcolară, din România. Dintre ei, peste 30.000 sunt înscrişi în şcolile speciale. Acestea sunt rezultatele studiului naţional realizat de organizaţia Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), publicat în octombrie 2015. Cifrele autorităţilor sunt însă mai mici: 12.000. Dintre aceştia, nu se ştie câţi au sindromul Down sau alte dizabilităţi intelectuale.
Mai mult, unii profesori îşi închipuie că toţi copiii cu Down au probleme de comportament şi că ar putea să-şi deranjeze colegii în timpul orelor. O soluţie ar fi profesorii itineranţi sau de sprijin, instruiţi special pentru a-i ajuta să ţină pasul cu elevii tipici, dar salariile lor sunt foarte mici şi puţini stau întreaga zi alături de copii la grădiniţă sau şcoală. Ministerul Educaţiei susţine că, în anul şcolar 2014-2015, în învăţământul preuniversitar de stat, figurau 657 de profesori de sprijin, dintr-un total de 914 posturi disponibile.
*
Mioara şi Ciprian au aflat că vor avea o fetiţă în luna a patra de sarcină. „Era primul nostru copil, îl aşteptam cu sufletul la gură“, spune Mioara, care avea atunci 32 de ani. În timpul sarcinii, au făcut analizele recomandate de obstetrician, la Spitalul Judeţean din Bacău, în judeţul unde locuiau atunci. Dublul test, pentru identificarea anomaliilor genetice, a ieşit cu o rată destul de mare de risc. Acesta nu pune un diagnostic cert de Sindrom Down, ci doar ridică suspiciunea. De aceea, după un test pozitiv, se face un altul, amniocenteza, pe care mama l-a evitat, căci medicul nu i-a recomandat şi aflase şi că analiza i-ar putea provoca avort spontan.
Nu se cunosc factorii care favorizează apariţia Sindromului Down, iar singurul prezentat în literatura de specialitate este vârsta maternă de peste 35 de ani. „Totuşi, cei mai mulţi copii cu Down se nasc din mame care au sub 30 de ani”, spune medicul genetician Viorica Rădoi.
Părinţii aflaseră de la specialişti că, atunci când apare un copil cu probleme, familiile se pot destrăma. Unii părinţi acceptă mai uşor vestea că au un copil cu dizabilităţii, alţii mai greu. Mamele pot trece chiar printr-o depresie puternică şi, de aceea, este important ca întreaga familie să vorbească cu un psiholog. „Pentru noi a fost un motiv să fim mai uniţi”, spune Mioara.
Când Anisia avea trei luni, părinţii i-au făcut analize de genetică la Iaşi. Înainte de a-i lua sânge Anisiei, Mioara l-a întrebat pe doctor dacă i se pare că are Down. Medicul a răspuns afirmativ şi le-a enumerat toate problemele cu care o să se confrunte: va sta la pat, nu va putea să înveţe şi va avea sistemul imunitar la pământ. „Aveam nevoie, în primul rând, de încurajare”, spune Mioara, „Nu cred că ne-a spus un singur lucru bun. Că va reuşi să facă ceva, orice”.
Peste 40% dintre copiii cu Down au probleme cu inima. Părinţii Anisiei au întâlnit şi doctori optimişti. Un medic cardiolog din Iaşi le-a desenat structura inimii i-a liniştit şi le-a explicat cum avea să se închidă rana. Dacă nu se întâmpla asta în doi sau trei ani, urma să facă o intervenţie chirurgicală simplă. Mai târziu, când au ajuns la un cardiolog din Bucureşti, rana mai avea 0,2 mm şi, între timp, s-a închis de tot.
Anisia a fost integrată într-o grădiniţă de masă din Bucureşti, ceea ce nu-i lucru uşor. Aici, în ultimii cinci ani, doar 39 din cei aproximativ 3000 de copii cu dizabilităţi au reuşit să se transfere din învăţământul special în cel de masă, arată rezulatele studiului CEDCD. Părinţii Anisiei au ales o instituţie de masă şi pentru că astfel are şanse mai mari să se descurce mai târziu într-o şcoală de copii tipici. Trecerea de la o instituţie specială la una tipică este anevoioasă, nu neapărat din cauza reticenţei personalului, ci pentru că elevii cu dizabilităţi nu au obişnuinţa să ţină pasul cu restul copiilor. O cunoştinţă le-a făcut părinţilor legătura cu directoarea grădiniţei 52, care e destul de aproape de casa lor. Mioara îşi aminteşte că Ciprian s-a dus singur şi i-a povestit directoarei despre Anisia, fără să aducă vorba de Sindromul Down. Nu îşi propuseseră de acasă să omită detaliul, dar pentru ei este un copil normal şi nu se gândesc permanent că are Down. În schimb, educatoarea Monica Tudor nu crede că tatăl avea cum să uite să vorbească încă de la înscriere despre starea Anisiei. Directoarea nu s-a supărat pe familia Drumea, dar ar fi preferat să ştie dinainte cum stau lucrurile. Ei nu i-a trecut prin minte să nu o primească; a mai avut cazuri de copii cu Down şi ştie că sunt destul de liniştiţi. Crede că pe Anisia a ajutat-o mult această colectivitate. „Într-un astfel de mediu, le egalezi tuturor copiilor şansele să se dezvolte. Într-o grădiniţă sau şcoală specială, s-ar plafona”.
În primul an de grădiniţă, Anisia se ascundea sub mese, îşi scotea încălţămintea şi ieşea din sală. Colegii se obişnuiseră să o anunţe pe educatoare când o vedeau că pleacă. Chiar ea i-a rugat să îi spună, pentru că nu era întotdeauna vigilentă. Odată, a găsit-o pe Anisia pe scările spiralate. Îi era teamă să nu cadă şi nu îi ieşea din minte că ea avea să fie trasă la răspundere, în caz că Anisia s-ar fi lovit. Educatoarea nu a mai lăsat-o să meargă singură la toaletă, unde-şi găsea tot felul de preocupări dacă nu era însoţită, cum ar fi trasul hârtiei de pe sul. În viaţa de zi cu zi, Anisia făcea de pe atunci cam totul fără ajutor: se îmbrăca, se spăla, mânca, îşi ducea gentuţa.
La activităţile de la grădiniţiă nu prea rezista, din pricina deficitului de atenţie. Stătea puţin pe scaun şi apoi se întindea pe fotoliu. De aceea, face şi astăzi terapie la două centre pentru copii cu dizabilităţi, unde învaţă, printre altele, să se concentreze la diverse lucruri: să coloreze, să numere, să asculte, să aibă răbdare.
*
După ce parchează pe strada cu grădiniţa, Ciprian sfătuieşte copiii să coboare pe rând şi să îşi ia gentuţele. „Hai, Anisia, ca o domnişoară. Cine trebuia să coboare primul?”, întreabă Mioara. Anisia zice că gentlemanul. Tudor iese afară, îi întinde mâna dreaptă şi o ajută, ca pe o prinţesă.
După vreun sfert de oră, părinţii se întorc la maşină. Se bucură că Anisia a salutat-o pe noua educatoare, dar sunt dezamăgiţi că nu i-a anunţat nimeni de excursia copiilor. Îi spuseseră directoarei, cu o săptămână înainte, că o să vină abia pe 21, dar ea nu le-a dat de veste atunci. Pe Tudor l-au luat educatoarele în excursie, pe Anisia, nu.
- Poate nu era îmbrăcată adecvat?, îl întreabă Mioara pe Ciprian cu o voce duioasă, care aşteaptă confirmare.
- Probabil. Toţi erau în trening.
- Hai, să zicem că din cauza asta n-a luat-o, se resemnează Mioara.
În prima zi de grădiniţă, Anisia a rămas în clasă la fosta ei educatoare. Mioara a avut emoţii de dimineaţă. De fel, nu e o persoană agitată, dar i se pare un moment dificil pentru orice copil care trece printr-o schimbare. „Dacă şi pentru noi, adulţii, e destul de greu când schimbăm locul de muncă, cum o fi pentru ea?”. Acum, că repetă anul, Mioara ştie că Anisia se va descurca, pentru că are memorie bună şi prinde repede, dar şi că are de muncit mult, căci este încă în urmă.
*
Ca să o pregătească pe Anisia pentru integrarea la şcoală, părinţii au mers la mai multe ONG-uri, să îşi dea
seama care este cel mai potrivit. În prezent, Anisia face terapie la două asociaţii. De două ori pe săptămână, merge pentru logopedie şi kinetoterapie la Centrul Sfânta Ecaterina, o instituţie de stat, construită din fonduri europene, unde terapiile şi masa sunt gratuite. La şedinţele de logopedie face exerciţii de motricitate a limbii şi obrajilor, organe implicate în vorbire. Privindu-se în oglindă sau imitând terapeutul, învaţă cum să ţină gura şi cum să respire corect. Mulţi terapeuţi refuză însă să lucreze cu copiii care au sub trei ani. Dacă un copil nu este încă integrat la grădiniţă, nu este obişnuit cu un set de reguli. Logopedul trebuie să lucreze şi pe comportament, dar, în acelaşi timp, să îl determine să stea liniştit, ca să-l asculte.
La Asociaţia Caritas, timp de 50 de minute, lucrează prin metoda „Yes, we can!”, care îi ajută pe copiii cu Down să îşi dezvolte abilităţile matematice şi, în acelaşi timp, deprinderile de bază precum limbajul trupului, percepţia vizuală şi auditivă şi orientarea în spaţiu. Matematica e importantă pentru că, în viaţa cotidiană, reuşesc, printre altele, să numere banii la cumpărături şi să se încadreze în timp prin folosirea ceasului şi a calendarului. Anisia, de exemplu, numără mai uşor cu ajutorul degetelor.
Cu toate că este mulţumit de ce învaţă Anisia, Ciprian ar vrea să-i poată oferi mai mult. În ultimele luni, salariul de la Centrul de Investigaţii pentru Siguranţa Aviaţiei Civile i-a fost redus la jumătate şi regretă, de pildă, că nu îi mai poate plăti Anisiei cursuri de înot, nici terapie ca cea de la Asociaţia Pas cu pas, unde a urmat cinci şedinţe în 2014. Părinţilor le plăcea cum lucrau cei de acolo, pentru că monitorizau progresul şi le spuneau pe ce latură trebuie să se intervină. Pentru o şedinţă de 45 de minute plăteau, însă, 100 de lei. Numai chiria apartamentului costă 250 de euro. Salariul de bibliotecară al mamei este de aproximativ 1000 de lei. Mioara a fost profesoară de română, la gimnaziu, în oraşul Dărmăneşti din judeţul Bacău, până în 2011, când s-a mutat cu cei doi copii la Bucureşti, pentru a locui cu Ciprian. El lucra deja de ani buni în Capitală şi făcea naveta. Aici, Mioara a hotărât să găsească un loc de muncă mai puţin solicitant, ca să poată petrece mai mult timp cu cei mici. Şi-ar dori să revină în învăţământ, la un moment dat, mai ales pentru a fi aproape de Anisia. Anul acesta, părinţii ar vrea să o înscrie pe Anisia la o şcoală de masă, poate aproape de Băneasa, unde lucrează mama, ca să o ia la ea la serviciu după 12:00. Deşi ştie că, în mare parte, ea se va ocupa de educaţia Anisiei, mamei i se pare important ca fetiţa să stea într-un colectiv.
*
Pe la ora 17.00, în maşină, în drum spre casă, Tudor povesteşte despre excursie, timp în care Anisia se uită pe geam. Ciprian îi aminteşte că ea e îmbrăcată de oraş şi că de asta nu au luat-o. Anisia îl întrerupe şi îi povesteşte cum un băiat i-a luat din păr clama cu floricică şi a aruncat-o. „Să-i spui să nu mai facă aşa, că nu e frumos”, o consolează Ciprian, „O să luăm alta”.
Mioara îi aşteaptă acasă, unde pregăteşte şniţele şi piure de broccoli. Copiii îşi lasă ghiozdanele la intrare, iar după ce se descalţă, Mioara îi însoţeşte la baie, să se spele pe mâini. Apoi, ei se duc în cameră la joacă, iar mama se întoarce la bucătărie să termine de gătit. În timp ce răsuceşte carnea prin făină şi ou, Mioara povesteşte cu Ciprian despre consultaţia de la Cluj. Au aflat că Anisia are cifoză, adică coloana vertebrală e puţin curbată şi pentru a rezolva cât de cât problema, ar trebui să ia lecţii de înot.
Părinţii se întreabă adesea ce o să se întâmple cu Anisia peste ani. În România, nu există centre pentru adulţi cu Down, la fel cum nu există suficiente şcoli profesionale, care să îi ajute să se încadreze pe piaţa muncii. Diferenţa dintre deficienţă şi handicap o face aspectul social. Dacă adultul e integrat şi are un loc de muncă, nu mai are un handicap, nu rămâne dependent. De fapt, e un cerc vicios, căci celor cu Down le-ar fi greu să se integreze în societate, fără să treacă printr-un sistem de învăţământ de masă.
Anisia intră sfioasă în bucătărie şi se apropie de mama cu o coală îndoită.
- Mami, ce tot găteşti acolo? Mami, ţi-am adus o reţetă.
- Bravo, îi zâmbeşte Mioara. Dar mai bine desenează-mi şi o mamă, că-mi place mai mult.
Părinţii spun că venirea Anisiei le-a schimbat viaţa în bine, pentru că acum sunt într-un continuu proces de educare. Nu uită că situaţia ar fi putut fi mult mai grea, că unele familii abia se descurcă şi că unii copii au un grad accentuat al afecţiunii: nu vorbesc, nu ştiu să se încalţe sau să mănânce singuri.
Ciprian şi-o imaginează pe Anisia intrând la un liceu de masă şi crede că va face ceva la care se pricepe, artă de exemplu. Se gândeşte că ar fi foarte important ca profesorii să conştientizeze că un copil cu Down face eforturi mari. Nu trebuie să-l protejeze, dar nici să-l pună la colţ, să-l traumatizeze. Răutăţile copiilor şi comportamentul părinţilor s-ar putea să le dea, de asemenea, bătăi de cap. „Probabil că o să fie unii oameni care nu vor vrea ca copilul lor să aibă pe cineva cu probleme prin preajmă”.
O altă provocarea din viitor pentru familia Drumea ar fi că Anisia s-ar putea îndrăgosti. E foarte sensibilă şi îi dau lacrimile imediat, dacă o superi cu ceva. În unele zile, îi îmbrăţişează pe toţi cei care îi ies în cale. Dacă s-ar ataşa foarte tare de un băiat, ar suferi în urma unei despărţiri sau în cazul neîmpărtăşirii sentimentelor.
*
Dar nu toţi părinţii copiilor cu Down au experienţa soţilor Drumea. Mădălina Turza, preşedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilităţi (CEDCD), o asociaţie din Bucureşti, a încercat să-şi înscrie fiica în grădiniţe de stat şi private, însă fără succes: „În grădiniţa specială nu am dus-o, pentru că auzisem tot felul de poveşti oribile despre ceea ce se întâmplă acolo. Am dus-o în centre private de terapie, atât cât mi-am permis, pentru că este foarte scump. Apoi, am înscris-o la şcoala specială, unde a fost bătută”. Turza a făcut plângere împotriva cadrelor didactice în februarie 2014, iar ancheta penală stagnează la Parchetul General.
În 2005, când a născut, medicii nu şi-au dat seama că fetiţa ei are Sindromul Down. A aflat în Germania, după patru luni, unde s-a dus să o opereze de o malformaţie cardiacă, pentru că în România nu exista nicio soluţie. Doctorii de acolo nu au descurajat-o când i-au dat vestea, într-un cabinet de consiliere psihologică al spitalului, ci i-au explicat că fata va avea mici probleme de dezvoltare, dar cu servicii şi terapii, va fi bine, se va dezvolta frumos. „Când am ajuns în România, ne-am dus liniştiţi cu dosarul la medicul curant, care ne-a spus că fata va fi o legumă toată viaţa”.
Mădălina Turza a cunoscut multe familii care au încercat să îşi înscrie copiii cu dizabilităţi în învăţământul de masă. Acum trei ani, Matei, un băiat cu o uşoară întârziere în dezvoltarea intelectuală, era în clasa a V-a. După ce diriginta şi profesorii l-au abuzat fizic şi emoţional, părinţii au făcut cereri de transfer la toate şcolile din Bucureşti, dar nu a fost primit nicăieri. În cele din urmă, familia l-a înscris la o şcoală privată, pe care o plăteşte cu greu. În ciuda traumelor, băiatul se descurcă bine aici. Pentru că i s-a încălcat dreptul constituţional la educaţie gratuită, CEDCD este parte intervenientă în dosarul lui şi, dacă nu va câştiga procesul în România, va merge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Turza nu crede că educaţia copiilor cu dizabilităţi face parte din planul strategic al Guvernului. „Există o oarece deschidere la nivel de principiu, dar totul e proiectat într-un viitor nedefinit”.
*
Noua educatoare a Anisiei, Ecaterina Gartan, nu şi-a făcut griji când a aflat că o să o aibă pe Anisia la clasă, pentru că o cunoştea dinainte. Ieşea în curte în pauze cu alte educatoare şi mai avea grijă de ea. Pe atunci, nu înţelegea ce spunea Anisia, pentru că nu articula cuvintele cum trebuie. „Acum vorbeşte clar şi te poţi înţelege cu ea”. Ştie să numească culorile, animalele, face asocieri. Din septembrie, educatoarea a învăţat să respecte momentele în care Anisia vrea să stea singură şi nu-i impune nimic, căci ştie că nu-i place. N-a mai avut copii cu deficienţe la clasă, prin urmare, nu prea ştie ce nevoi au. „Dacă toate cadrele didactice ar primi sprijin de specialitate, înainte să lucreze cu copilul, dar şi pe parcurs, ar fi mai uşor. Am avut cursuri pentru copii cu dizabilităţi, dar una e teoria şi alta e practica”. Poate că dacă ar fi avut alt copil la clasă, i-ar fi fost puţin teamă că nu o să se descurce.
În ianuarie 2016, Gartan, povesteşte că cei mici au adoptat-o uşor pe Anisia. Ea îşi petrece timpul în general singură, dar copiii o implică în jocul lor, în care se lasă condusă. Educatoarea le cere adesea sprijinul copiilor, spunându-le că fetiţa are nevoie de mai mult ajutor decât ceilalţi colegi. Deşi e independentă din punct de vedere igienic, o fură în continuare stimulii din baie. Gartan nu poate pleca întotdeauna din clasă, aşa că întreabă cine vrea să meargă cu ea, iar copiii se oferă. Sau îi trimite după ea, dacă întârzie. Uneori, Anisia anunţă când vrea să iasă, alteori, nu. Îi mai place să se ascundă, ca să se alinte, să atragă atenţia.
La activităţile şcolare nu o ajută copiii, ci educatoarea. Dacă lucrează individual cu ea, se descurcă bine, rămâne atentă. Gartan îşi face timp numai pentru ea în pauza de gustare, când ceilalţi copii mănâncă mărul pe care Anisia, de obicei, nu-l vrea. Odată, educatoarea a dat-o exemplu la matematică, după ce a desenat cerculeţe şi a numărat în acelaşi timp, aşa cum fusese cerinţa. Zicea „unu”, până termina cerculeţul, apoi zicea „doi”, când îl începea pe următorul şi până îl termina, şi aşa mai departe. În schimb, colegii ei făceau repede figurile geometrice şi uitau să numere. La activităţile practice de lipit şi decupat, Anisia lucrează în acelaşi timp cu ceilalţi, de cele mai multe ori cu sprijinul educatoarei. Dar, la o activitate care nu îi place, la mate, de exemplu, când se lucrează la tablă, se mai şi ridică de pe scaun. Când educatoarea le citeşte poveşti tuturor copiilor, Anisia stă liniştită pe scaun şi ascultă.
Text de Medeea Stan, publicat pe http://www.decatorevista.ro/educatie-sindromul-rabdarii/
Se încarcă comentariile...
