INTERVIU cu Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke de la OvidiuRo. „Românii îi percep pe ţiganii săraci aşa cum îi percepeau americanii pe negri“

INTERVIU cu Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke de la OvidiuRo. „Românii îi percep pe ţiganii săraci aşa cum îi percepeau americanii pe negri“

Maria Gheorghiu (stânga) şi Leslie Hawke (dreapta), cofondatoarele ONG-ului OvidiuRo     FOTO: Eduard Enea/Adevărul

Cu doar câteva săptămâni în urmă, programul „Fiecare copil în grădiniţă“ al ONG-ului OvidiuRo a fost promovat la statutul de program naţional. În spatele acestei iniţiative care a ajutat până acum peste 3.000 de copii din România şi care va putea ajuta în următorii ani alţi zeci de mii de copii, se află o româncă şi o americancă. Este vorba de învăţătoarea Maria Gheorghiu şi de Leslie Hawke, mama actorului hollywoodian Ethan Hawke.

Ştiri pe aceeaşi temă

Povestea OvidiuRo şi a programului „Fiecare copil în grădiniţă“ a rezultat dintr-o întâlnire ce a avut loc între aceste două doamne. Leslie Hawke spune că dacă nu ar fi cunoscut-o pe Maria în 2001, când a venit cu o organizaţie umanitară în România, nu ar fi rămas în ţara noastră. Pe scurt, a fost impresionată de devotamentul cu care o mână de dascăli se luptau să-i înveţe carte pe copiii săraci care trăiesc din cerşit. Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“, Leslie şi Maria au povestit despre munca lor de 15 ani în mediile defavorizate din România şi cum a luat contur programul „Fiecare copil în grădiniţă“, prin care familiilor defavorizate li se oferă un tichet social de 50 de lei pe lună pentru fiecare copil trimis zilnic la grădiniţă.

„Weekend Adevărul“: Care este problema cu educaţia românească?

Maria Gheorghiu: E o problemă generală cu educaţia şcolară la noi, o problemă care ţine de resurse, educaţia ne costă. Cine are bani şi înţelege că trebuie să-şi susţină copiii investeşte în educaţia privată a acestora. Aşa trec copiii de examenele naţionale, altfel nu au nicio şansă, poate doar cei care sunt foarte inteligenţi şi conştientizează că trebuie să muncească, să înveţe.

Sunt trei actori principali în sistemul de educaţie: elevii, profesorii şi părinţii. De ce nu se împacă aceştia între ei în mediile defavorizate?

Leslie Hawke: Să ştiţi că este un mit că părinţii dezavantajaţi economic şi social nu vor să-şi dea copiii la şcoală. Desigur, există un procent de oameni care nu fac asta, nu fac ceea ce ar trebui să facă, în orice cultură e valabil, însă, să ştiţi că majoritatea oamenilor vor să-şi ajute copiii, să le ofere un viitor mai bun decât al părinţilor lor. Problema este că părinţii foarte săraci au un număr mare de obstacole în drum, cum ar fi să le procure copiilor haine, pantofi pentru mers la şcoală şi rechizite. Aici intervenim noi, le spunem că vrem să facem tot posibilul să-i ajutăm să-şi trimită copiii la şcoală. Nu cred că ceea ce îi motivează pe părinţi sunt tichetele de 50 de lei, probabil asta le atrage atenţia la început, dar nu asta îi motivează să-i aducă pe micuţi la grădiniţă în timpul iernii, prin zăpadă şi viscol, să străbată câte doi kilometri în fiecare zi, spre exemplu. Deja drumul nu mai merită cei 50 de lei, părinţii ajung să vadă o valoare mai mare în acest efort, dincolo de valoarea unui tichet social.

Maria Gheorghiu: Ceea ce facem noi este să le dăm o şansă egală la educaţie la început de viaţă. Dacă începi în urma celorlalţi copii, eşti automat cu un pas în urma lor. Dacă vin la grădiniţă de mici,
atunci nu vor avea probleme de adaptare când ajung în clasa pregătitoare fiindcă vor fi deja obişnuiţi să meargă la şcoală în fiecare zi.

Biserica Ortodoxă nu se implică

Cu ce probleme se confruntă copiii din mediile defavorizate? Ce obstacole în plus au ei?

Leslie Hawke: Una din probleme este că nu îşi dezvoltă un vocabular la fel de vast ca al celorlalţi copii, asta fiindcă părinţii lor nu sunt educaţi şi nici nu au cărţi în casă, deci nu sunt expuşi la atâtea poveşti precum ceilalţi copii care vin dintr-un mediu normal social. Dar, dacă merg la grădiniţă, diferenţa nu va fi atât de mare. Practic, aceşti copii nu au aproape nicio şansă să termine şcoala primară dacă nu au parte de mult ajutor. Până recent, statul nu s-a preocupat foarte mult de asta. Lucrurile au început să se schimbe, însă. Parlamentul a înţeles că acest mediu social are natalitatea cea mai ridicată şi că aceşti oameni trebuie educaţi, altfel lucrurile vor fi foarte dificile din punct de vedere economic pentru toată ţara. De asemenea, mai există un element al societăţii despre care nu prea se vorbeşte şi despre care am putea spune că este parţial de vină pentru această problemă: este vorba de biserică. Biserica Ortodoxă Română nu spune nimic despre importanţa educaţiei.

Bine, în România sunt oricum mai multe biserici decât spitale şşcoli...

Leslie Hawke: Din păcate, BOR nu se implică în promovarea educaţiei, în special în cazul celor săraci. Ca să fac o paralelă, în SUA, în rândul populaţiei de afro-americani din partea de sud a ţării, s-a format o elită educa-
ţională prin intermediul susţinerii bisericilor. Practic, biserica a pus foarte mult accent pe educaţie pentru ca societatea afro-americană să poată trece peste condiţiile socio-economice în care era. De asta cred că ar fi un mare ajutor dacă preotul ar spune la slujba de duminică: „Noi vrem să ne asigurăm că fiecare copil din satul nostru îşi începe educaţia formală de la vârsta de 3 ani“. Dacă ar spune asta, chiar dacă nu sunt toţi enoriaşii la biserică, poate sunt profesorii acolo, mesajul s-ar transmite mai departe. Asta ar putea face diferenţa, însă atitudinea generală a societăţii este că oamenilor săraci nu le pasă de educaţie, ceea ce este o prostie.

Aţi încercat să implicaţi biserica în activităţile desfăşurate de OvidiuRo în aceste comunităţi foarte sărace?

Leslie Hawke: Oh, da, cum să nu!

Care a fost reacţia lor?

Leslie Hawke: Ne-au spus că recent au fost făcuţi preoţi doi membri din comunitatea romă din România... asta a fost reacţia lor când au auzit ce vrem să facem.

Parlamentul a înţeles că acest mediu social are natalitatea cea mai ridicată şi că aceşti oameni trebuie educaţi, altfel lucrurile vor fi foarte dificile din punct de vedere economic pentru toată ţara.
Leslie Hawke, cofondator OvidiuRo

Să ne întoarcem la început, cum v-aţi implicat în toată povestea aceasta? Aţi crescut în SUA în anii ‘60 când a apărut în scenă Martin Luther King şi toată mişcarea pentru egalitate socială care a schimbat societatea americană atunci. Puteţi să ne povestiţi despre influenţa acelei perioade asupra educaţiei dumneavoastră?

Leslie Hawke: În primul rând, am crescut într-o familie care nu avea aceleaşi prejudecăţi rasiale pe care le aveau majoritatea familiilor din Sud. Bunicii mei au venit în Texas din Alabama şi chiar dacă au întâlnit acolo celebrul Ku Klux Klan care îi reprima pe afro-americani, părinţii şi bunicii mei s-au ţinut departe de genul acesta de manifestaţii care aveau loc atunci. Aveau o atitudine foarte diferită, iar mie, încă de mică, mi s-a părut că viaţa este orânduită nedrept. Ca să înţelegeţi, segregarea rasială era de aşa natură încât eu nu văzusem copii afro-americani când eram mică, ştiam că locuiesc pe undeva pe la marginea oraşului, dar nu îi văzusem. Peste tot domina percepţia că acestor oameni nu le pasă de educaţie, că sunt murdari, că nu poţi avea încredere în ei, că mint, că fură şi tot aşa. Când am venit prima dată în România ca voluntar, am auzit exact aceleaşi lucruri despre ţigani. Românii spuneau despre ei aceleaşi lucruri pe care americanii albi le spunea despre negri în Sud. Nu-mi venea să cred ce aud, spre exemplu, când m-am dus în Bacău, autorităţile mi-au spus că elevii din familiile sărace nici nu prea vor să meargă la şcoală. Le-am propus să începem un program de susţinere a familiilor acestor copii, în special a mamelor, pentru ca aceşti copii să nu mai fie trimişi la cerşit în stradă.


Şi ce s-a întâmplat?

Leslie Hawke: Interesant a fost că autorităţile nu s-au opus, dar atitudinea a fost ceva de genul „Da, bine, încearcă tu asta, sunt fonduri americane, oricum“. Acolo am cunoscut-o pe Maria, care avea experienţă în sistem şi ştia cum să lucreze cu aceşti copii. Mi-a explicat că pentru copiii care au fost lăsaţi în urmă trebuie o clasă specială de recuperare, nu poţi să-i integrezi direct în clasa care corespunde vârstei lor. La vremea aceea, era chiar destul de nasol fiindcă după doi ani de absenţă de la şcoală, nu aveai practic cum să te mai întorci. Am creat împreună cu Maria un program tip „A doua şansă“. Rezultatul a fost că au venit la noi profesori care doreau să facă ceva similar în comunitatea lor.

Am continuat aşa vreo zece ani, abia în 2009-2010 am zis că ne trebuie un program naţional. Ideea era să ajutăm comunităţile care vor să-şi dea copiii la şcoală. Am avut din start vreo 100 de cereri din toată ţara şi de atunci încolo a tot crescut proiectul.

Din cauza lipsei de educaţie, nu vezi oportunităţi care sunt chiar în faţa ta, fiindcă nu ştii să le recunoşti. Lumea lor e foarte mică şi normal că opţiunile pe care le văd sunt puţine.
Maria Gheorghiu, cofondator OvidiuRo

 

Cercul vicios al sărăciei crunte

Puteţi să ne descrieţi contextul social al familiilor care se înscriu în program?

Maria Gheorghiu: Aceşti
oameni sunt prinşi într-un cerc vicios: dacă eşti sărac nu ai parte de o educaţie completă şi fără asta, lucrezi ca zilier, nu ai cum să-ţi obţii un loc de muncă decent şi stabil. De asemenea, din cauza lipsei de educaţie, nu vezi oportunităţi care sunt chiar în faţa ta, fiindcă nu ştii să le recunoşti. Lumea lor e foarte mică şi normal că opţiunile pe care le văd sunt puţine.

Leslie Hawke: Da, în plus, toată lumea pe care o cunoşti este exact în aceeaşi situaţie ca tine şi ajungi să crezi că aşa este viaţa. E un citat celebru al unei femei afro-americane care a ajuns chirurg generalist şi care a spus că atunci când era mică nu ştia că o femeie de culoare poate să fie secretară, cu atât mai puţin profesor sau doctor. Ca să ai succes, ai nevoie de exemplul unei persoane care a făcut ceva cu viaţa ei.

Maria Gheorghiu:  Nu e ca şi cum nu se uită la televizor şi nu văd că sunt oameni care reuşesc, doar că au impresia că oamenii de succes sunt cumva făcuţi din altă stofă decât ei, descurajarea e acolo din start pentru ei şi se limitează pe ei înşişi. De asemenea, am observat că fetele se căsătoresc pe la 13-15 ani şi au copii foarte devreme, deja până la 20 de ani, au şi câte trei copii. Ce slujbă poţi să-ţi găseşti când ai acasă trei copii mici? Nu poţi să-i iei cu tine la muncă, nu-ţi permiţi să plăteşti o bonă care să stea cu ei, e foarte dificil pentru mame să iasă din acest cerc vicios.


Copiii aceştia înţeleg sărăcia în care trăiesc?

Leslie Hawke: Observă că sunt oameni în sat care nu sunt atât de săraci ca ei, care nu se zbat de pe o zi pe alta cum fac părinţii lor.

Dar au întrebat vreodată: „noi de ce nu suntem ca alţi oameni“?

Leslie Hawke: Da, i-am auzit punând această întrebare şi mămicile le spuneau „Aşa a vrut Dumnezeu“.

Mai bine zis aşa a dat omul...

Maria Gheorghiu: Da, dar asta este abordarea lor, e o acceptare a sorţii lor, aşa o percep ei. Niciunul din noi nu am avea vreo şansă într-un
astfel de context.

Şi profesorii cum cooperează?

Maria Gheorghiu: Le este greu în special când au clase supraaglomerate şi când au mulţi copii la un loc, copii care nu au mai fost niciodată într-un mediu organizat. Copiii sunt mai agitaţi în primele zile, unii plâng, au nevoie să stea mămicile cu ei în primele săptămâni ca să nu se simtă abandonaţi. Din păcate, şcoala românească nu pregăteşte profesorii în acest sens, să-i înveţe să controleze o clasă în funcţie de nevoile fiecărui copil în parte, în special în zona de grădiniţă. Educatorii se văd mai mult ca supraveghetori.

Când încep să se vadă rezultatele?

Leslie Hawke:  Un astfel de program trebuie să se deruleze ani de zile pentru ca societatea să vadă concret beneficiile lui, educaţia unui om este o muncă laborioasă şi de lungă durată, rezultatele nu se văd de azi pe mâine. Chiar dacă au reuşit prin acest program să meargă la grădiniţă, noi nu avem de unde să ştim acum ce se va întâmpla cu ei în viaţă. Trebuie să continui efortul acesta. Diferenţa se vede la clasa pregătitoare. Când ajung acolo, copiii care au trecut prin grădiniţă se adaptează mult mai uşor, mintea le merge mai repede, prind mai uşor lecţiile.

„Ceea ce fac acum mă împlineşte“

După 15 ani de muncă socială în România, cum priviţi în urmă?

Leslie Hawke: Sincer, ceea ce fac acum este de departe activitatea care a însemnat cel mai mult pentru mine din punct de vedere emoţional şi ca împlinire. Încercăm să facem ceva, avem o ţintă foarte bine stabilită, să facilităm accesul la educaţie pentru cât mai mulţi copii. Dar ne-a luat ani de zile de muncă de teren ca să ne dăm seama că aceasta este direcţia noastră.

Strategia Europa 2020 cere ca România să reducă abandonul şcolar de la 17% la 11% în următorii cinci ani. Vi se pare fezabilă această ţină?

Leslie Hawke: Pentru 2020, nu, dar pentru 2030, da. Din păcate, fiindcă strategia are un timp foarte scurt de implementare, autorităţile nu s-au concentrat atât de mult pe educaţia preşcolară, fiindcă rezultatele se vor vedea mult mai târziu. Însă cred că noi ar trebui să ne concentrăm de acum pe acest segment de vârstă, fiindcă mai încolo va fi prea târziu pentru aceşti copii şi tot ce vom face este să continuăm să târâm problema după noi generaţie după generaţie.

CITIŢI ŞI: Minunea de la Iazu, satul în care ţiganii îşi trimit copiii să descopere Universul: "Noi nici nu ştiam de aşa ceva!"

CV Leslie Hawke:

  • Data şi locul naşterii: 22 februarie 1952, Texas, SUA
  • Starea civilă: căsătorită
  • Studiile şi cariera: A absolvit University of Connecticut şi, în momentul în care a venit în România, în anul 2000, ca voluntar Peace Corps, avea o experienţă de 25 de ani în publishing şi în activităţi de fundraising. Este cofondator al Asociaţiei OvidiuRo din anul 2004.
  • Locuieşte în: Bucureşti şi în Boston

CV Maria Gheorghiu:

  • Data şi locul naşterii: 18 februarie 1969, Bucureşti, România
  • Starea civilă: necăsătorită
  • Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Psihologie din Bucureşti. După 15 ani de activitate ca învăţătoare s-a îndreptat spre design şi implementare de programe socio-educaţionale pentru copiii din familiile sărace. Este cofondator al Asociaţiei OvidiuRo din anul 2004.
  • Locuieşte în: Bucureşti

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările