În timp ce noi ne imaginăm cum ne bălăcim cu picioarele în 200 de miliarde de metri cubi de gaze, Ungaria îşi vede metodic de treabă şi îşi reafirmă, încă o dată, dorinţa de a produce bunăstare dincolo de Tisa cu gazul din România.

Pe scurt. Reprezentanţii FGSZ, operatorul de transport al gazelor naturale din Ungaria, au organizat, la Bucureşti, o conferinţă de presă, aparent pentru a lămuri aspecte ce ţin de interconexiunile din regiune şi stadiul gazoductului BRUA. Câteva afirmaţii făcute de Kristof Terheş, directorul executiv al FGSZ, au stârnit rumoare:

„Ne acuzaţi că am pus un dop între România şi Ungaria în conductă şi nu lăsăm gazul să treacă şi pierdeţi venituri? Ce am schimbat sunt beneficiile pentru voi.

Producătorul vostru ar urma să folosească mai puţini bani în România, pentru că nu trebuie să mai cheltuiască alt miliard de dolari pe o conductă nouă, din moment ce există infrastructură deja acolo. V-am făcut o mare favoare. V-am dat un miliard de dolari americani.(...) Se pare că nu înţelegeţi cum funcţionează aceste lucruri"

Cantitatea de gaze din Marea Neagră este pur şi simplu prea mult pentru necesitatea internă a ţării. Nu aveţi petrochimie, nu puteţi folosi gazele naturale ca materie primă. Ce faceţi cu gazul? Îl ardeţi, faceţi un foc mare?“

Am putea discuta la nesfârşit despre tonul folosit de Kristof Terheş. Până la urmă, de fapt, asta ne-ar plăcea, nu să provocăm idei de substanţă. De regulă, ne oprim doar la cuvinte. Ne împăunăm că, în Grădina Maicii Domnului, suntem pe veci stăpâni de pe vremea dacilor. Şi, cam cu asta rămânem, cu vorbele. De-aceea ar fi bine, pentru sănătatea noastră, de data asta să traversăm cât mai repede cinismul declaraţiilor rostite de Kristof Terheş.  

Că ne place sau nu, mentalitatea multora a rămas la nivel de daco-geţi iar bravii politicieni ne ţin ca pe o ţară din lumea a treia, plină de resurse naturale dar încă în curs de dezvoltare şi care se frământă să afle ce este acela un stat de drept. Şi asta în timp ce prăpastia dintre populaţia săracă şi cea bogată se adânceşte de la o zi la alta.

Şi avem exemplul gazului din Marea Neagră. Din 2011, din secunda în care s-au anunţat primele descoperiri de zăcăminte, guvernanţii şi politicienii trebuiau să construiască politici publice pentru a pregăti momentul producţiei.

Prima dată trebuiau pregătiţi paşii legislativi. În primul rând, trebuia adoptată Strategia Energetică a ţării. De doi ani stă într-un dulap, la Ministerul Energiei. Este documentul care contribuie la poziţionarea unor sectoare economie importante, setează rolul companiilor strategice din domeniul energiei şi o parte din politicile sociale pe următorii zeci de ani. Nu am fost în stare, orgoliul de demnitar a fost imbatabil în faţa la orice necesita profesionalism. 

Trebuia refăcută legea redevenţelor şi delimitat clar regimul fiscal pentru onshore de cel pentru producţia offshore. Nu s-au făcut aceste lucruri şi ne trezim, astăzi, că producătorii sunt îndreptăţiţi, printr-o ordonanţă de urgenţă dată în 1999, să ceară excepţii de la aplicarea impozitelor din domeniu. Iar politicienii patrioţi din Comisia de Industrii şi Servicii de la Camera Deputaţilor se tocmesc pe ascuns cu aceste companii, departe de ochii publicului.  

S-a adoptat cu chiu cu vai un pachet legislativ cu privire la dereglementarea preţului la producţia de gaze pentru gospodării şi la liberalizarea pieţei la consumatorii industriali. Dar ieri se tranzacţionau pe bursele de mărfuri 30% din cantitatea de gaze naturale din producţia internă, astăzi se tranzacţionează 50% în baza noilor modificări aduse la Legea 123, mâine cine ştie cât?! Ieri voiam să naţionalizăm operatorul privat bursier, astăzi cedăm presiunii Comisiei Europene de a respecta normele unei pieţe libere, dar mâine cine ştie ce s-o mai întâmpla?!

În toată această gâlceavă am uitat să-i mai ocrotim pe consumatorii vulnerabil. Aşa am ajuns ca, de exemplu, pentru acelaşi kilowat de energie consumat, cetăţeanul Liviu Dragnea şi bătrâna din comuna Pârlita să plătească acelaşi preţ.

În loc ca cetăţeanul Liviu Dragnea, a cărui casă se întinde pe două străzi, să plătească adevăratul preţ al gazului, pentru că îşi permite, noi subvenţionăm gazul pentru bogaţi şi i-am lăsat neracordaţi la reţelele de distribuţie pe cei săraci, motivând că nu este economic viabil! Măi să fie! Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea autorităţilor locale de a implementa programe de eficienţă energetică prin care să reducă mult consumul de energie pentru încălzirea şi răcirea locuinţelor.

Apropo de petrochimie... Au trecut şase ani de la momentul când râdeam văzându-l pe Dan Diaconescu cum anunţa salvarea Oltchimulu ca în show-urile de la OTV cu Tolea şi Magda Ciumac. În timpul acesta, petrochimia românească dădea colţul şi, odată cu ea, mii de oameni rămâneau pe drumuri. Ne-a luat şase ani ca să căutăm un investitor care să repornească Oltchim şi nu ştim nici astăzi dacă am dat de el.

Din cantitatea de gaze din Marea Neagră, putem avea pentru piaţa internă aproape 5 miliarde de metri cubi, dintr-o producţie medie anuală de 8 miliarde, care ar urma să fie împărţită între consumul casnic, industriile intensive consumatoare de gaz – sticlă, metalurgie, petrochimie, îngrăşăminte -, transport, către sistemele de încălzire a locuinţelor care funcţionează pe baza centralelor în cogenerare şi către constituirea unei rezerve strategice de gaze naturale. Restul, mai mult ca sigur că va merge spre export. O parte în Republica Moldova, o parte spre pieţele din Vest.

Dar, pentru a ajunge la acea cifră de 5 miliarde de metri cubi, este nevoie de politici publice din partea tuturor partidelor. Dacă obiectivul Puterii este să-i scape pe condamnaţi de puşcărie iar Opoziţia nu poate face politică decât cu bannere şi sloganuri deşănţate, plimbate prin băncile Parlamentului, nu este de mirare că ne trezim într-o zi cu vecinii din Ungaria că ne bat la uşă şi ne spun că, dacă noi nu ştim ce să facem cu resursa noastră naturală, mai bine le-o dăm lor.  

Ştim că rezervele noastre de gaze naturale onshore sunt în declin. Ştim că peste doi ani, atunci când Nord Stream 2 va fi finalizat, tranzitul de gaze naturale prin Ucraina va fi cvasi-închis. Ştim că Rusia dezvoltă şi Turkish Stream iar, dacă acest gazoduct va face joncţiunea cu Bulgaria şi, apoi cu Serbia şi Ungaria, România va fi ocolită energetic şi nu va mai prezenta interes nici măcar pentru ultimul membru al grupului de la Vişegrad, acolo unde visează Călin Popescu Tăriceanu să ne ducă.

Ştim că ţările membre UE vor intra într-un proces accelerat de decarbonizare, la finalul căruia, în 2030, combustibilul viitorului va fi energia electrică produsă din surse regenerabile (nuclear, hidro, eolian şi fotovoltaic). Ştim că economiile bazate pe hidrocarburi sunt poluante iar rolul cărbunelui, esenţial pentru echilibrul mixului nostru energetic, îşi va pierde, treptat, din importanţă.

Ştim că, în acest orizont de timp, de 15-20 de ani, gazul natural va face tranziţia spre o lume verde, aşa cum o visează toţi. Ştim că avem un as în mânecă, adică rezervele de gaze din Marea Neagră care ar putea să transforme România dintr-o insulă înconjurată de interesele Gazpromului într-o ţară independentă energetic care îşi poate purta singură de grijă.

Dar ce fac guvernanţii şi parlamentarii?! Decapitalizează companii strategice de stat, profitabile, de parcă ar fi ultimele şaormerii falimentare. Nu construiesc alianţe, dar nici nu investesc  masiv în noi tehnologii şi infrastructură. Stau sub umbrela de mari iubitori de ţară şi plimbă hârtii goale şi depun amendamente fără sensuri exact ca într-o operă surprarealistă, amânând la nesfârşit o investiţie de zeci de miliarde de euro! Nu-i aşa că au dreptate vecinii maghiari, când ne văd în halul în care suntem, nu numai să ne ironizeze, dar să îşi facă şi calcule că, dacă pe noi nu ne interesează atât de tare, ei ar putea să devină o forţă în regiune cu gazele din Marea Neagră?