Trei imperative pentru securitatea energetică a României

Săptămâna trecută m-am bucurat să vorbesc despre securitate energetică în cadrul Forumului Economic de la Krynica, Polonia, într-un panel moderat de Antonia Colibăşanu de la Stratfor. M-am aflat alături de Peter Chase (vicepreşedintele Amcham Europe), Witold Waszczykowski (vicepreşedintele Comisiei de Politică Externă a Parlamentului polonez) şi Frances Burwell (Atlantic Council).

Ce poate face parteneriatul UE – SUA pentru securitatea energetică a Europei? Pe termen scurt, nu mare lucru. Chiar dacă SUA ar elimina mâine licenţele la exportul de gaz natural lichefiat (LNG), lucru pe care americanii îl percep, de altfel, ca pe o concesie majoră făcută Europei, efectul ar fi, mai degrabă psihologic deoarece cantităţile exportate ar fi insuficiente.

Pentru unele state din Centrul şi Estul Europei, dependente 100% de gazul rusesc, gazul american ar putea echivala cu o gură de oxigen, dar nu mai mult.

UE cere insistent americanilor ca viitorul acord bilateral de comerţ şi investiţii (TTIP) să cuprindă un capitol distinct pentru energie. În afară de vizibilitatea politică suplimentară acordată sectorului energetic, câteva pagini de acord, fie el şi transatlantic, nu vor aduce schimbări importante. Dacă am dori să liberalizăm cu adevărat comerţul cu energie, am putea considera că energia este un bun ca oricare altul. Pentru care există deja un set de reguli clare, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, la fel ca pentru brânză, automobile sau computere. Pentru ce avem nevoie să considerăm că produsele energetice sunt diferite? Doar din cauza impactului geostrategic particular?

Până la urmă, singurul câştig palpabil din relaţia UE - SUA în sectorul energetic vine din altă parte. Din deschiderea pieţei achiziţiilor publice şi a comerţului cu servicii, din accesul nediscriminatoriu al companiilor străine de pe un mal al Atlanticului la infrastructura energetică naţională de pe celălalt, mai ales la conducte. Astfel, companiile europene ar putea avea acces în condiţii rezonabile la piaţa americană şi la tehnologia care a permis SUA să devină în numai 10 ani cel mai mare producător de energie din lume, surclasând Rusia şi Arabia Saudită. Acesta este câştigul strategic real, pe termen mediu şi lung. În schimb, investitorii americani vor deveni mai competitivi în Europa, decât au fost până acum.

UE nu va putea valorifica însă aceste tehnologii prea curând. Europa nu a hotărât ce face cu resursele sale neconvenţionale iar exploatarea intensivă a celor convenţionale este încă un subiect controversat. De gaze de şist, nici să nu pomenim. Energia nucleară reprezintă o alternativă, dar numai în anumite state membre. Până când nevoia nu ne va împinge de la spate, nu întrevăd ca Europa să se angajeze pe drumul deschis de partenerii de peste Atlantic.

Ce ar avea România de câştigat? Investiţii americane cu influx de tehnologie pentru exploatare avansată a câmpurilor petroliere şi gazeifere mature, foraje la mare adâncime, inclusiv fracturare hidraulică.

Asta doar teoretic, pentru că România trebuie, mai întâi, să completeze un cadru legal predictibil, pe care orice investitor rezonabil şi serios îl aşteaptă. Adică: să stabilească nivelul redevenţelor şi să scoată la licitaţie noi perimetre, în regiunile în care explorarea resurselor energetice este deficitară. Ar trebui, totodată, să finalizăm o strategie energetică pragmatică, formulată pe principiile unui plan de afaceri orientat către obiective clare, care să permită alocarea optimă a resurselor de care dispunem. Am putea lua un exemplu bun, pentru a introduce managementul mai eficient al resurselor şi infrastructurii deja existente, am putea atrage bani pentru modernizări şi retehnologizări prin parteneriate serioase cu companii cu mai bună experienţă la nivel internaţional, inclusiv în partea de guvernanţă corporativă corectă, care ne lipseşte. Mă tem că mai avem însă de aşteptat. România, între primele state din lume în lume care au exploatat petrol şi gaze naturale, nu acceptă uşor faptul că, astăzi, alţii sunt mai performanţi decât noi. Istoria glorioasă ne apasă, de data asta, pe pedala de frână!

Mai menţionez o experienţă demnă de reţinut şi pentru sectorul public. Acum un an de zile, secretarul american pentru energie, dr. Ernest Moniz, împărtăşea la o conferinţă desfăşurată la Istanbul din experienţa Departamentului pentru Energie al SUA în acordarea de garanţii guvernamentale pentru cercetare şi dezvoltare. Veniturile generate de proiectele de succes depăşesc cu mult subvenţiile acordate proiectelor care, până la urmă, au eşuat. România susţinea la Istanbul utilitatea unui organism international care să ajute la o mai bună coordonare a eforturilor de cercetare-dezvoltare în sectorul energetic la nivel internaţional, mai ales în ce priveşte reţelele inteligente, soluţiile de stocare sau energia regenerabilă.

Cel mai eficient model de dezvoltare economică al ultimilor 70 de ani este cel care a reuşit să coordoneze politicile sectorului de stat cu iniţiativa şi resursele financiare generate de sectorul privat. Fără o viziune pragmatică, fără o strategie energetică, dorită, de altfel, de multă vreme, România nu are şanse să depăşească aparentele dezechilibre curente.